Ai devenit din idol cel mai mare dușman. Cum ajungi tu, părinte, să te transformi în ochii copilului tău

Adolescența

După ce ai fost idolatrizat câțiva ani de către copil, când devine adolescent vei primi o lovitură puternică.

Pentru tineri, există un moment dur de realizare a importanței reputației: în adolescența mijlocie (între 13 și 15 ani), când apartenența și statutul în noua familie de prieteni devin vitale pentru starea lor de bine.

Acum este momentul când tânărul este obligat să înțeleagă, uneori repede și într-un mod chiar brutal, că este mult mai ușor să influențezi reputația altor persoane decât să o păstrezi pe a ta.

„Chiar dacă mă comport cât de bine pot, renumele meu este bun sau rău atâta timp cât ceilalți decid asta.” Reputația este legată de felul în care cineva este evaluat din punct de vedere social și de respectul celorlalți și nimeni nu o poate controla.

Părinții pot descoperi că, la începutul adolescenței, copilul poate traversa momente de lipsă de popularitate. Acestea sunt schimbări ce nu pot fi controlate și sunt asociate cu dinamica adolescenței.

De altfel, și părintele pierde popularitate în ochii copilului, pe parcursul celor 4 stadii de creștere.

Copilăria. „ Părinții mei sunt minunați.” Părinții sunt idolatrizați

În ochii cercetători ai copilului, părinții sunt giganți cu puteri și calități pe care el sau ea tânjesc să le aibă. Nu doar că cei mici își doresc să fie foarte aproape de părinți, dar vor și să le semene.

Admirația reciprocă și afecțiunea ce leagă copilul și părintele sunt magice, profund prețuite și greu de pierdut. Fiecare adoră să strălucească în ochii celuilalt. Așadar, debutul adolescenței îi face pe ambii să piardă.

Începând să se desprindă și să se diferențieze de copilărie, băiatul sau fata încep acum să devină nemulțumiți când sunt tratați ca niște copii, iar viața în sânul familiei își pierde valențele anterioare. Încep pierderile reciproce. Băiatul sau fata nu pot intra în adolescență fără a renunța la multe aspecte ale copilăriei, printre care și imaginea părinților în ochii lor.

Cu cât intervin distanța și diferențele între ei, tânărul nu va mai avea niciodată tovarăși atât de apropiați și minunați, în timp ce părinții pierd pentru totdeauna copilul adorabil de până atunci. Cu cât adolescența înaintează, cu atât părinții se transformă în ochii tinerilor.

Adolescența timpurie (9-13 ani) și separarea de copilărie: „Părinții mei fac puține lucruri bine.” Părinții sunt criticați.

Pe parcursul întregii adolescențe, părinții asigură pentru fiul sau fiica lor modelul de urmat al adultului. Adolescența este despre a a-ți dori să crești, iar părinții sunt de obicei cele mai apropiate și puternice modele de maturitate pe care tânărul le are.

Problema imediată pe care adolescentul o întâmpină este, totuși, cum sa alterneze imaginea ideala a părinților, învățată în copilărie.

Cumva, tânărul trebuie să coboare reputația părintelui la nivelul unei persoane obișnuite ca ea sau el. Așa că tânărul adolescent alege și evidențiază eșecurile, slăbiciunile și defectele cu care se poate identifica și cu care poate relaționa în timp ce parcurge procesul de maturizare. ”Posibil să nu fac totul bine, dar nici tu nu o faci!” Iar acum, prin și mai mult simț critic, tânărul reușește să aducă părinții la un nivel acceptabil.

Mai mult, pentru tineri, adolescența timpurie este despre a lăsa copilul cel „rău” afară. Acest lucru nu înseamnă „rău„ din punct de vedere moral sau legal, ci mai greu de  înțeles-mai  dezorganizat, mai dezordonat, mai negativist, mai încăpățânat, mai capabil să testeze limitele familiei. Pentru a putea lăsa copilul cel „rău” afară, este de ajutor să aibă „părinți răi” ca justificare. În acest fel, responsabilitatea unei relații dificile nu aparține unei singure părți.

Adolescența mijlocie (13-15 ani) și apartenența la prieteni. „Părinții mei trebuie să fie ținuți deoparte”. Părinții sunt ostracizați.

În timp ce adolescentul caută libertatea personală și apropierea de camarazi devine tot mai intensă, părinții pot să se simtă abandonați și ținuți deoparte. Ușa permanent închisă a camerei pare să însemne că zona a devenit interzisă. „Interzis părinților!” De acum, tânărul devine mai interesat de sine, de a fi lăsat singur, de recunoaștere imediată, de distracție și timp alături de prieteni. Cu toate că părinții înțeleg normalitatea acestor preocupări la vârsta centrată pe sine, aceștia solicită un echilibru pentru a menține o atmosferă familială sănătoasă acasă.

„Este ok să te concentrezi asupra ta, dar trebuie să îi iei și pe ceilalți în considerare.” „Este ok să fii lăsat singur, dar trebuie să și socializezi acasă.” „Este ok să vrei ca nevoile și dorințele tale să fie satisfăcute acum, dar trebuie să accepți și o amânare sau lipsa lor.” „Este ok să vrei să te distrezi, dar trebuie să și muncești”. „Este ok să îți petreci timpul cu prietenii, dar trebuie să petreci timp și cu familia.”

Momentul în care părinții iau atitudine este acela în care adolescenții îi văd ca pe un obstacol în fața libertății de a face, de a avea și de a pleca. Acum pot apărea plângeri despre părinți ca piedici. Mai apoi, pot fi momente când poate avea loc un comportament urât și trebuie suportate consecințele. Din moment ce la această vârstă cea mai gravă consecință poate fi pierderea temporară a libertății, tânărul va fi tentat să acopere greșelile prin negare, scuze, acuze sau minciună.

Adolescența târzie (15-18 ani) și comportamentul mai matur: „Părinții mei sunt în afara situației.” Părinții sunt marginalizați.

În timpul liceului este perioada în care un tânăr este mult mai interesat în a încerca activități mature, iar părinții cred că sfaturile lor despre riscuri asumate nu sunt luate în considerare. „Știu totul despre asta!” „Nu mi se va întâmpla mie!” „Nu înțelegeți!” Părinții gândesc: „nu știi”, „ți se poate întâmpla”, „înțelegem”. De ce sunt sfaturile și avertismentele lor atât de respinse?

Aceasta este una dintre cele mai grele părți în a fi părintele unui adolescent. Pe de o parte, adolescentul este conștient că a se comporta ca adulții necesită asumarea riscurilor de a se expune multor pericole. Asumarea riscurilor  este înspăimântătoare-fie a conduce o mașină, fie a merge la petreceri, fie a se îndrăgosti, fie a consuma substanțe interzise, fie a fi activ sexual. Deși frustrant pentru părinți, puterea de a nega este aceea care protejează împotriva fricii, acceptând riscuri ce altfel ar fi refuzate.

Ceea ce este foarte important pentru părinți în aceasta conjunctură, când se simt lăsați deoparte din viața adolescentului lor, este ca aceștia să continue să scoată în evidență riscurile pe măsură ce le observă, în timp ce tânărul pare sa nege ce au ei de spus.

Sfaturile precoce despre condusul în siguranță, consumul substanțelor, sexul protejat, de exemplu, sunt esențiale dacă adolescentul este determinat să se angajeze în astfel de activități, chiar dacă părinților li se spune că sunt departe de anii adolescenței.

Independența de probă (18-23 ani) și acționarea pe cont propriu. „Părinții mei știu mai multe decât credeam.” Părinții sunt folosiți.

Ultima fază a adolescenței este perioada în care tânărul pășește spre independență mai mult decât a facut-o până acum, iar reputația părinților în fața fiicei sau a fiului începe să se îmbunătațească.

Ce se întâmplă de obicei este că tânărul are mai multă libertate decât este capabil să gestioneze singur și, din cauza ignoranței sau a erorilor de judecată, acesta poate intra în dificultate. Acum este nevoie de sfaturi avizate pe care să se poată baza pentru a ieși din impasul în care au ales să intre. Tinerii au nevoie să recurgă la experiența de viață mai vastă a părinților.

Ei pot doar să profite de această încredere, dacă părinții au făcut tranziția de la rolul de conducere (în primele trei stadii ale adolescenței) la rolul de mentor (în ultimul stadiu).

În principiu, această schimbare implică mișcarea părinților dintr-un plan vertical (superior) într-un plan orizontal (camarad) al relației în care aceștia nu mai sunt în măsură să spună fiicei sau fiului ce să facă, dar sunt mai degrabă disponibili la cerere să împărtășească ceea ce au învățat în timpul vieții despre problema în cauză.

Pactul implicit la această vârstă: părinții respectă dreptul și responsabilitatea adolescentului de a lua propriile decizii, în timp ce adolescentul respectă experiența acestora de viață.

În acest stadiu de maturizare, reputația părinților în fața adolescenților poate fi restabilită.

Observația lui Mark Twain despre cum se transformă părinții în fața adolescenților merită amintită: „ Când aveam 14 ani, tatăl meu era atât de ignorant încât abia suportam să îl am în preajmă. Dar când am ajuns la 21 ani, am fost uluit să văd cât de mult a învățat bătrânul în șapte ani.”

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație