Anxietatea de separare la copii, în funcţie de vârstă

anxietatea-de-separare-la-copii-totul-despre-mame

Cum se manifestă anxietatea de separare la copii, în fiecare etapă de vârstă

Anxietatea de separare este una dintre cele mai dificle situații cu care se confruntă părinții și copiii. Aceasta pare să ”lovească” în trei etape de vârstă: bebeluș, copil mic și preșcolar. De fiecare dată, anxietatea de separare durează de la câteva săptămâni până la câteva luni și trebuie gestionată cu multă atenție și înțelepciune.

Am trecut până acum prin două etape ale anxietății de separare, cu băiatul meu cel mare. De fiecare dată am simțit că-mi pierd controlul. Dar, dacă privesc în urmă, îmi dau seama că nu am fost în stare să înțeleg toate semnalele copilului și să reacționez cu prudență și grijă la nevoile lui.

Prima dată a apărut foarte devreme, puțin după șase luni. Până atunci, copilul meu avea o rutină foarte bine stabilită, se culca singur în fiecare seara, se trezea noaptea să mănânce și ne reîntâlneam dimineața. Într-o noapte, brusc, nu a mai vrut să readoarmă și de atunci a început coșmarul. Se trezea la fiecare 15 minute, plângând, și nu adormea până ce nu mă așezam în genunchi lângă pătuț să-l țin de mână. Se întâmpla acest lucru și de 10 ori pe noapte. Pur și simplu simțea când nu mai eram lângă el și mă voia tot timpul. Se întâmpla doar noaptea pentru că ziua eram la serviciu și se pare că înțelesese că nu poate profita de mine decât pe timpul nopții. Am încercat toate variantele posibile, însă nimic nu a mers. După câteva săptămâni de nesomn și epuizare, l-am luat cu mine în pat. A dormit ca un îngeraș până dimineața. De atunci am rămas cu el în fiecare noapte și nu am mai avut nici o problemă. și acum, când are 4 ani, mă ține de mână în somn și se cuibărește la pieptul meu doar ca să mă simtă lângă el.

Mai târziu, în jurul vârstei de 2 ani, din senin nu a mai vrut să mă lase să plec la serviciu. De la 4 luni el rămânea în fiecare zi cu bona și totul mergea șnur. Brusc, într-o dimineața a zis că el vrea să stea cu mine, nu cu bona. Am încercat să îi explic în fel și chip că mă voi întoarce, că trebuie să merg la birou, că asta e una dintre obligațiile mele. Nimic nu a funcționat. Până la urmă mi-am luat liber în ziua aceea. A doua zi a făcut la fel. Mi-am pierdut răbdarea, m-am enervat și chiar am ridicat tonul. Următoarele săptămâni au fost un coșmar. Am încercat în fiecare dimineață să vorbesc cu el și să-i explic de ce merg la serviciu și că mă voi întoarce, însă, evident, nu am găsit înțelegere. De fiecare dată îl lăsam urlând ca din gură de șarpe după mine. Mi se rupea sufletul! A trecut de la sine, însă, după o scurtă perioadă.

Anxietatea bebelușilor

Psihologii sunt de părere că primele manifestări ale acestei anxietăți de separare apar la copii în jurul vârstei de 7-8 luni. Este momentul în care ei și-au dezvoltat suficient de mult atașamentul față de părinți, în special de mamă și este momentul în care ei își dau seama că poți pleca de lângă ei. Nu pot înțelege însă noțiunea că te și întorci. Apare frica de abandon  chiar și atunci când te duci doar până la baie. Poate apărea de pe o zi pe alta și se va manifesta tragic încă din prima zi. Vestea bună este că trece de la sine, mai repede de cât te-ai aștepta. Dar ce poți să faci să-ți încurajezi copilul să treacă peste aceste temeri?

Primul lucru este să te documentezi temeinic și să începi devreme a-l introduce pe cel mic și altor oameni. Încă de la 5-6 luni îl poți lăsa și cu alte persoane pentru o oră, două sau trei.

De fiecare dată când te vei despărți de copil, anunță-l și ia-ți la revedere de la el. Însă acest moment trebuie să fie cât mai scurt, vorbele tale trebuie să fie ferme, rostite cu zâmbetul pe buze și fără prea multe lamentări. Nu te ascunde după ușă să vezi ce se întâmplă, nu trebuie să reapari după ce ți-ai luat la revedere și nici nu trebuie să arăți că mai ai puțin și plângi. Fermă, consecventă și sigură pe tine. Astfel va căpăta și el încredere și se va simți în siguranță.

Anxietatea de separare a copiilor mici

De data aceasta, anxietatea se pare că are o plajă mai largă de vârstă de manifestare. Se încadrează oarecum între 12 și 24 de luni și durează câteva săptămâni. Este momentul în care copiii se atașează destul de mult de părinți și simt nevoia să stea cu ei cât mai mult. La această vârstă cei mici înțeleg că pleci dar și că te întorci, însă cel mai bine pentru ei ar fi să nu pleci. Preferă să stea cu tine, indiferent de situație și vor face orice le stă în putință pentru a te împiedica să-i părăsești. Ce poți face tu în aceste situații, astfel încât să vă ușurați viața și nimeni să nu sufere?

În primul rând, trebuie să îl obișnuiești pe cel mic cu un ritual al despărțirii. Un pupic, o îmbrățișare și eventual o strângere de mână sau să bateți palma, sunt doar câteva idei pe care le poți aplica zi de zi. Un ritual de despărțire îl va face pe cel mic să se simtă în siguranță.

Niciodată nu pleca de acasă fără să-i spui și fără să-ți iei la revedere, dar la fel ca în cazul bebelușilor: repede, cu zâmbetul pe buze și cu multă siguranță de sine. Și de fiecare dă-i asigurări că te vei întoarce și spune-i și când se va întâmpla acest lucru. Dar nu-i spune că te vei întoarce peste 3 ore deoarece el nu are noțiunea timpului măsurat în ore sau minute. În căpșorul lui timpul se măsoară în funcție de activitățile zilnice pe care le are. Astfel ”mă voi întoarce când te trezești” sau ”mami se întoarce să mâncăm împreună cina” sunt cele mai bune repere. Atenție! Ține-te de cuvânt și nu îl minți niciodată! Nu te amăgi că el nu va observa că nu te-ai întors atunci când ai promis, pentru că mai devreme sau mai târziu își va da seama și atunci va fi mai rău deoarece nu va mai avea încredere în tine.

Iar ca despărțirea să fie mai ușoară, de fiecare dată îi poți da o mică sarcină de genul ”închide tu ușa după mami, te rog!”. Copiilor le place să se simtă responsabili, puternici și să primească sarcini de oameni mari.

Anxietatea de separare la vârsta preșcolară

Chiar atunci când pari să te liniștești și să crezi că ai un copil destul de mare, crizele provocate de anxietatea de separare recidivează. De obicei, conform specialiștilor, anxietatea de separare reapare pe motivul unor noi stresuri instalate în viața celui mic. Aceste stresuri pot fi legate de apariția unui frățior sau surioare în familie sau de noul său job: grădinița sau școala. În primul caz copiilor le e frică că vor fi abandonați în detrimentul bebelușului proaspăt instalat în familie, iar în cel de-al doilea, deși știu că părintele se întoarce după ei, au sentimente de nesiguranță și incertitudine legate de propria lor persoană. Le este foarte greu să se adapteze unui loc nou, cu persoane necunoscute și să fie nevoiți să împartă atenția unui singur educator cu atâția copii.

Ce este de făcut în aceste situații?

Unul dintre principalele lucruri pe care îl poți face este acela de a vorbi cu copilul și de a-i spune că e ok să fie speriat și stresat. Amintește-i de prima intrare în piscină sau de prima plimbare cu bicicleta când a fost la fel de speriat și totuși s-a terminat cu bine, iar a doua zi a vrut să încerce din nou. Stările lui de nervozitate sunt absolut normale, iar el trebuie să știe acest lucru. Apoi încearcă să îl faci să se simtă în siguranță și să se simtă important. Acordați-vă niște timp doar pentru voi doi. Mergeți doar voi doi la film sau gătiți ceva împreună, arătându-i astfel că el e foarte important pentru tine și că ești preocupată și interesată să petreci timp cu el. Urmați-vă rutina de seară și încearcă să te ocupi cât mai mult de el atunci când sunteți împreună acasă. Vă puteți face chiar un calendar în care să notați activitățile pe care le aveți în fiecare seară. O idee bună ar fi să-i citești o poveste în fiecare seară, sau să stați împreună măcar un sfert de oră, să povestiți sau să vă jucați.

Atenție! Ca să-l faci să se simtă în siguranță, nu îi îndeplini cerințele cu care ați stabilit că nu sunteți de acord – dulciuri la orice oră, desene animate în exces, jucării noi cumpărate prea des etc. Nu îl vei ajuta să se simtă în siguranță, ci îi vei distrage pe moment atenția de la emoțiile dureroase pe care le simte. Deși e greu pentru restul familiei să accepte aceste emoții, acesta este singurul lucru de care copilul are cu adevărat nevoie: să fie ascultat, înțeles și acceptat indiferent de ce simte.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație