Aşchia nu sare departe…

aschia-nu-sare-departe-de-trunchi-totul-despre-mame

Așchia nu sare departe de trunchi, ba uneori rămâne chiar lângă el!

Știi vorba cu așchia și trunchiul. Eram obișnuită să fiu așchia, ca să zic așa. Acum sunt trunchi și mă regăsesc în așchia de lângă mine. 

Mai ales când îi fac capul calendar pentru cine știe ce apucături pe care nu le mai văd la nimeni în jurul meu, însă le văd cât se poate de clar când mă uit în oglindă.

Sâcâiala

Copilul meu e un om sâcâitor. Te poate bate la cap până simți că faci implozie. Dacă discuți în contradictoriu, o să facă tot ce-i stă în putere să îți demonstreze că are dreptate. Cu probe, cu dat din gene, cu argumente, cu o sâcâială cumplită care te face să-i dai dreptate numai să se termine discuția. Pe de altă parte, situația e oarecum asemănătoare și atunci când suntem de acord unul cu celălalt. Atunci vor fi aceleași probe, dat din gene, argumente și sâcâială, numai că servite pe un ton prietenos și plin de elan. “Vezi, wow! Suntem de aceeași părere! Uite câtă dreptate avem amândoi!” Ei, când i-am spus eu că nu mai suport discuțiile astea nesfârșite, taică-său a pufnit din camera alăturată. Mi-a zis că mi-am găsit nașul și că așa-mi trebuie, să văd și eu cum e viața alături de mine.

Animalele

Nu știu dacă se transmite genetic și nici dacă e musai un defect, însă suntem amândoi etern dependenți de animale. Nu putem trece pe lângă un pui de mâță abandonat fără să-l înfiem temporar și să-i căutăm stăpân, nu ne lăsăm până nu mângâiem toți cățeii pe care îi întâlnim. Vara, după ploaie, oare cine stă să mute melcii de pe alee la adăpostul ierbii? Noi doi. Noi, care suntem în stare să ne mutăm cu totul în cotețul găinilor, la bunici. Noi, care nu omorîm muște. Noi, care putem privi minute în șir un mușuroi de furnici. Ce naște din pisica asta nici șoareci nu mănâncă, asta-i clar!

Maimuțăreala

Aici știu sigur că vorbim despre un defect. Sunt dependentă de maimuțăreală. Trebuie neapărat să fac o glumă, să destind atmosfera. Oriunde m-aș duce, indiferent dacă este sau nu cazul. Desigur, eu nu mă strâmb, nici nu fac zgomot de pârț și nici nu dansez caraghios în acest scop. M-am rafinat între timp, dar teamă mi-e că, atunci când îl rog să nu mai facă pe măscăriciul nici eu nu cred ce spun. Pentru că știu că face toate maimuțărelile alea ca să-i amuze pe ceilalți, să le câștige simpatia și ca să atragă atenția. Nu mi-e deloc necunoscută pornirea și mă gândesc cu speranță că atunci când va mai crește va spune bancuri în loc de strâmbături.

Trasul de timp

Copilul meu poate privi peretele din fața biroului de parcă ar fi un ecran de cinematograf, dacă alternativa e să-și scrie temele. Mai poate sorta piesele lego pe culori sau număra câte scobitori avem în casă sau câte bucăți de gresie sunt pe hol. Sau câte pagini are manualul și câte inele sunt la perdeaua de la duș. Mă enervează maaaaxim trasul mâței de coadă. Totodată, mi-aduc aminte cum stăteam eu, în prag de teză, și ascuțeam biiiiine, bine de tot toate creioanele. Și cum ștergeam praful în toate camerele din casă și cum culegeam scamele de pe covor. Aș fi făcut aproape orice doar să amân să mă pun la birou să învăț. Și când, într-un final, mă puneam la birou, era clar că am uitat să fac ordine în dulapul cu haine. Așa că pot spune cu mâna pe inimă că îl înțeleg. Singurul motiv pentru care nu îi dau noi și noi idei despre cum poți pierde timpul când n-ai chef de ceva este că nici pe mine nu m-a învățat nimeni, am descoperit singură, singurică.

Așchia și trunchiul

Multe dintre trăsăturile noastre de caracter se reflectă în copiii noștri. Și cele bune, și cele mai puțin bune. Dar atunci când le remarcăm pe cele din urmă, cele de care nu suntem noi prea fericiți, hai să facem un efort. Înainte să le reproșăm celor mici moștenirea genetică pe care au primit-o cadou de la noi, ce-ar fi să ne privim în oglindă pe noi înșine? Fără să ne tragem de urechi, ci cu drag și bunăvoință. Așa imperfecți cum suntem, cu calități și defecte, cu tot ce însemnăm noi, cu bune sau rele. Și ce ar fi să ne șoptim noi, nouă: “te iubesc”? Odată ce ne iubim și acceptăm noi pe noi, suntem gata să ne acceptăm complet și total și copiii. Că de iubit, îi iubim oricum.

Citește și:
Scrisoare pentru mine însămi
Nu toate mamele au fost perfecte!
Bucuraţi-vă acum de copiii voştri!
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație