Sau de ce să nu mai spunem ”Plec și te las aici!”
Auzim des această amenințare, cu variantele ”Dacă nu vii acum, n-o să mai venim niciodată în parc!”, ”Dacă nu ești gata, nu mai mergem să te întâlnești cu prietenul tău.”
Acestea sunt replici pe care le aud prin parcuri, pe la locuri de joacă, prin magazine, chiar peste tot și pe care, iertată să-mi fie fapta, le-am folosit și eu până le-am golit de sens. Aveam impresia că o amenințare de genul asta ar face minuni. N-au funcționat niciodată ca o poțiune magică, dar m-au lăsat pe mine, adultul, să trăiesc cu impresia că sunt șeful în relația părinte-copil.
Despre cât de tare dor aceste replici puteți citi și în Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte.
Nu există șefi!
Există numai oameni și oamenii trebuie tratați cu respect! Am început să joc mental un permanent schimb de roluri:
Cum mi-ar plăcea mie să-mi spună mama că ar vrea să plecăm din parc? Așa am început să-i spun sincer de ce aș vrea să mergem acasă, fără să apelez la ”plecăm acum, vii cu mine sau te las aici!”
Cum aș fi vrut să-mi ceară mama să fac ceva – să fac curat în camera mea, să pun ”burta pe carte” sau să fiu ”cuminte”?
Cum aș vrea eu să fiu trezită în fiecare dimineată în care trebuie să merg la grădiniță/școală? Dacă acel ”hai, că nu stau după tine” ar fi fost înlocuit cu pupici, îmbrățișări și zâmbete, aș fi fost cel mai cuminte copil și aș fi stat numai cu ”burta pe carte”.
Cum aș vrea eu să-mi răspundă mama atunci când o rog să mai stăm la locul de joacă? Aș fi vrut să mă înțeleagă și să mai stea măcar două minute după mine, să-mi dăruiască un pic din timpul ei care nu era de dăruit.
M-am întors în copilărie
Îmi amintesc cum auzeam pașii bunicii în fiecare dimineață. Ea a fost cea care mi-a pregătit micul dejun până când am plecat la liceu. Mama pleca la 6 de acasă și mai vedeam seara, la fel și tata. Bunica era cea care mă trezea, mă îmbrăca de grădiniță/școală, mă trimitea în pas alergător la baie și apoi mă punea la masă și aveam 15 minute să termin tot de mâncat. Nu mă întreba nimeni ce aș vrea să mănânc, nu mă întreba nimeni dacă sunt de acord să mă duc la școală cu un pulover băiețesc rămas de la fratele meu mare, nu mă întreba nimeni ce am făcut la școală și ce prieteni am (nu ieșeam din bancă pentru că îmi era rușine cu stilul meu vestimentar impus). Bunica niciodată nu avea timp de pierdut. Treburile gospodărești aveau o importanță mai mare decât copilul. Îmi amintesc că singurele momente în care intram în atenția adulților și primeam o parte din timpul lor erau cele când mă îmbolnăveam. În rest, nimeni nu-și bătea capul prea tare. Copilul creștea pe lângă casă și nu avea nevoie decât de mâncare, apă, haine și, după o anumită vârstă, rechizite.
Copiii au nevoie de timpul nostru
Copiii au multe nevoi materiale, dar mult mai importante pentru ei sunt nevoile care nu țin de ce punem pe masă, de haine sau de alte lucruri. Cele mai importante nevoi ale lor pot fi satisfăcute gratis, cu multă răbdare și iubire, dar mai ales cu TIMP.
Așa că, aveți încredere când vă spun, așteptați-vă copiii, acesta nu e timp pierdut. Mergeți cu ei în parc, stați cu ei la locul de joacă și nu îi amenințați că plecați fără ei dacă nu sunt gata când sunteți voi gata. Aceste minute în plus nu sunt timp pierdut, ci timp câștigat!
