Bătaia e ruptă din iad

Nici n-aș ști cum să încep un text despre bătaie altfel decât cu scrâșnete de dinți și cu lacrimi în ochi. Da, poate că sunt istorii personale suprapuse peste o sensibilitate exacerbată (doar sunt Rac!), însă când văd copii bătuți sau „doar” pălmuiți mi se înmoaie genunchii.

Noi, părinții de astăzi, venim dintr-o generație de copii care au fost crescuți, majoritatea, ca la cazarmă, cu ordine, pedepse, reguli stricte, interdicții și bătaie. Stă totuși în puterea noastră să schimbăm lucrurile, să întrerupem acest ciclu al violenței pe care părinții, bunicii noștri și cei din spatele lor l-au perpetuat. E o moștenire uriașă pe care o putem lăsa copiilor noștri și celor care vin după ei. În caz contrar, tot ce vom face este să prelungim acest ciclu al nefericirii. E simplu: un copil bătut va interioriza acest model de exprimare a furiei, a frustrărilor, a fricii. Va crește având un model strâmb, în care cel puternic are dreptul să-l lovească pe cel slab, în care argumentul cel mai puternic este forța și în care frica este motorul relațiilor cu cei mai slabi. Acesta este un viitor trist pentru adulți triști, pentru că niciun om care își dorește o viață normală nu poate fi împăcat cu ideea că este violent, că nu își poate controla emoțiile, că nu își poate stăpâni furia și că le face rău celor apropiați.

Cu toții ne dorim să dezvoltăm alături de copiii noștri relații de dragoste și încredere.

La urma urmei, acesta este motivul pentru care oamenii fac copii: vor să iubească și să fie iubiți. Nu cred că există părinte care să nu-și dorească iubirea copiilor săi. Ei bine, e timpul să înțelegem un adevăr simplu: educația prin forță nu ajută deloc la construirea unei relații armonioase, de iubire, încredere sau respect între părinți și copii. Dimpotrivă, relația construită prin forță este una de frică, de supunere, de teroare.

Educația prin forță mutilează capacitatea de empatie și de compasiune a copilului, transformându-l într-o persoană temătoare, agresivă sau ezitantă, în orice caz o persoană care va avea dificultăți în a avea relații deschise, echilibrate cu alți oameni. De asemenea, educația prin forță transformă copilul într-o persoană supusă, care are dificultăți în a-și exprima sau susține punctul de vedere, într-o persoană lipsită de curaj și de inițiativă, căreia îi va fi frică să se remarce, să iasă în evidență, care va trăi copleșită de teama de eșec și de complexe de inferioritate.

Un copil bătut va accepta mai ușor în viața sa de adult să fie victima abuzurilor și violenței familiale.

O femeie care a fost bătută în copilărie de părinți ar putea să accepte același tratament de la partenerul ei, pentru că este deja obișnuită să fie victimă. Un băiat care este bătut s-ar putea să-i lovească și el pe cei dragi când va deveni adult. Modelele din familie au această capacitate uneori ingrată: sunt înregistrate în creier ca tipare de funcționare normală și ghidează alegerile pe tot parcursul vieții.

Educația prin forță nu îi învață pe copii altceva decât să fie mai prudenți, adică să aibă grijă să nu mai fie prinși pe picior gresit și să se ascundă mai bine.

În loc să își evalueze singuri acțiunile și să tragă concluziile care îi ajută să evolueze, copiii vor învăța pur și simplu cum să se ferească de reacțiile negative ale celor din jur. Vor crea metode prin care să își ascundă o parte din viață, sperând tot timpul că nu vor fi descoperiți. Unul dintre motivele pentru care mulți adolescenți devin duplicitari și de neînțeles pentru părinții lor este că încep să își ascundă, să își falsifice o mare parte din viață (își țin secrete pasiunile, prietenii, sentimentele, evenimentele traumatice, relațiile sexuale). Asta se întâmplă acelora care nu se simt înțeleși și cărora părinții le inspiră frică, dezgust sau teroare.

Copiii bătuți își  vor construi în timp o imagine de sine șubredă, devalorizantă. Dacă părinții, oamenii cei mai dragi și pe care îi iubesc cel mai mult pe lume, dacă oamenii care ar trebui să îi apere și să îi protejeze îi lovesc și îi umilesc, copiii vor înțelege că ceva nu este în regulă cu ei. Vor acumula frustrări și vor crede că sunt într-adevăr răi, proști, urâți, nedemni de iubire.

Părinții care folosesc educația prin forță ar trebui să ia în considerare toate efectele negative pe care aceasta le poate avea, pentru totdeauna, asupra personalității copiilor.

O proiecție în viitor ar rezolva poate incertitudinea. „Cum vreau să fie copilul meu când va fi adult” ar putea fi începutul unei introspecții valoroase. Dacă răspunsurile sunt „curajos, puternic, optimist, echilibrat, fericit, iubitor, sincer, plin de compasiune”, atunci bătaia nu este o opțiune. Dacă răspunsurile sunt „ezitant, temător, anxios, violent, pesimist, complexat, furios” – ei, dar asta e deja absurd, cine ar putea dori așa ceva pentru propriul copil?

Istoria vine cu un exemplu concludent.

Adolf Hitler era umilit în mod constant în copilărie și a fost educat foarte sever. Tânărul Albert Einstein a fost un copil foarte norcos: mama sa i-a dăruit foarte multă tandrețe, era calmă și răbdătoare, motiv pentru care a fost de multe ori acuzată că își răsfață copilul. Ce noroc că ea, ca și fiul ei, mai târziu, a fost o persoană cu o înțelepciune mai mare decât gura lumii! Hitler a devenit un adult complexat care a provocat suferință și durere în viețile a milioane de oameni, mijlocind atrocități de neconceput. Einstein a devenit nu doar un strălucit om de știință, unul dintre marile genii ale omenirii, dar a fost și un om plin de compasiune, preocupat de suferințele celor din jur și de temele sociale ale vremii. Autoarea Jan Hunt, psiholog, membru al Societății Canadiene pentru Prevenirea Cruzimii Asupra Copiilor și inițiatoare a The Natural Child Project spune, referindu-se la aceste exemple extreme, că există o legătură directă, foarte strânsă, între pedepsele din copilărie și dificultățile din viața de adult, la fel cum există o legătură între educația prin iubire și respect și o viață fericită și ehilibrată.

Pedepsele, amenințările, bătaia și umilirea unui copil nu ajută niciodată pe termen lung.

Pe termen scurt, ele pot crea părinților iluzia că au un copil „cuminte, ascultător, disciplinat”, când de fapt, fac numai să provoace copilului furie, resentimente, dorință de răzbunare și să erodeze profund relația dintre părinți și copilul lor, care, mai târziu, tot ce va dori va fi să provoace o confruntare, să răspundă cu aceeași monedă, să își recupereze demnitatea tot prin forță.

Dacă lucrurile sunt atât de clare în teorie, va fi oare la fel de ușor să le aplicăm în viața noastră alături de minunații noștri copii?

Vom fi oare în stare să rupem ciclul violenței care ne mutilează sufletele de atâta timp? Răspunsul este în fiecare dintre noi și în determinarea fiecăruia de a crește copii fericiți, liberi și puternici. Nu este ușor, pentru că am interiorizat modele care declanșează automat în creierul nostru reacții și moduri de răspuns în situații de furie, de oboseală, de frustrare. Copiii noștri merită însă efortul de a schimba lucrurile. Dacă ne simțim depășiți, putem cere ajutor specializat pentru a învăța cum să ne exprimăm sentimentele negative fără a le face rău celor dragi.

Voi ați fost bătuți în copilărie? 

Citește ”Pedepsiți prin Recompense”, de Alfie Kohn, și află care este impactul pe care pedepsele îl au asupra copilului. Cartea este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație