Trecusem în clasa a patra. Era vacanță și tot neamul meu se pregătea de sărbătoare: aveam o nuntă, iar nașii erau chiar părinții mei.
Singurii care uită bătaia sunt părinții. Copiii o duc cu ei toată viața.
Ținuta îmi fusese aleasă de mama, nu era chiar pe placul meu, dar era pe placul ei și asta mă mulțumea pe deplin. Mă mai mulțumea și faptul că pantofii nu erau nici pe placul ei, dar fuseseră ieftini. Erau un fel de balerini care imitau (prost de tot!) lacul. Erau roșii și trebuia să am grijă cum calc cu ei, păreau gata să le cadă tălpile oricând. Mi-i întărise tata cu prenadez, dar nu mă puteam baza pe asta.
Era totul pregătit, trebuia doar să vină ziua cea mare.
Ziua cea mare s-a micșorat…
Cu o zi înainte, am mers cu toții la casa mirelui unde pregătirile erau în toi. La un moment dat, ai mei au plecat acasă și eu am rămas cu bunica la sarmale: ea la împachetat, eu la asistat.
Am ajuns acasă spre seară și nu știu de ce, dar aș putea da vina pe niște pahare în plus servite de tata, ai mei se certau. Am intrat direct într-un scandal monstru. Trecusem de etapa aia în care credeam că sunt atât de puternică încât să schimb lumea, lumea mea fiind doi părinți care se certau în fiecare zi. Până pe la vreo 5-6 ani, aveam impresia că EU îi pot convinge să nu se mai certe. Îmi amintesc cum mă ridicam seara din pat și mă aruncam direct între ei ca într-o arenă și îi rugam să înceteze și să se iubească. Îi rugam să se ierte, îi rugam să nu mai țipe, niciodată nu m-au ascultat. Acum eram în etapa în care atunci când miroseam vreo urmă de scandal, mă evaporam – plecam, mă ascundeam, făceam orice, numai ca să nu mai aud nimic.
Asta am vrut să fac și acum: să intru la baie! Dar în ușa băii am dat de mama, care m-a întrebat ce vreau. Nu-mi mai amintesc exact ce i-am zis, dar mi-o amintesc pe ea când țipa: „Vrei să-ți faci baie, ă? Stai că-ți fac io baie!”
Despre efectelor etichetelor, umilinței și pedepsei pe termen lung
Nici nu știu câte lovituri am reușit să iau, știu doar că nu se mai terminau. Mi-e atât de greu să rememorez întâmplarea asta, că aș prefera să încasez din nou o bătaie. Am luat palme peste față, peste cap, pe spate… M-a tras de păr până când a rămas cu el în mână și tot de păr așa trăgându-mă, m-a dus și m-a închis în ultima cameră. Îmi țiuiau urechile și simțeam cum se rotește casa cu mine. Am plâns în liniște toată noaptea și am băut aghiasmă de sete, din sticla care era pusă la fereastră (am completat-o ulterior cu apă, de frica unei noi bătăi), mi-a fost frică să ies din cameră să iau apă.
Bătaia te scoate din circuit
Nu mai eram în plan să merg cu ei la nuntă, dar când mătușa mea și-a amintit de mine, mama n-a putut s-o refuze. Am fost spălată și îmbrăcată rapid și scoasă în curte să zâmbesc, ca să nu se vadă că am plâns. N-am fost capabilă să zâmbesc nicio secundă. O urmăream pe mama să văd dacă se uită la mine, n-aș fi vrut s-o dezamăgesc, chiar și așa. Dar nu s-a uitat și nici n-a vorbit cu mine toată ziua. Abia seara, când erau felicitările, masa și dansul, dar mai ales masa, după ce am lăsat farfuria intactă m-a întrebat de ce nu mănânc. I-am spus că mâncasem cu bunica pe la bucătărie. De fapt, eu nu plecasem de la masă nicio clipă, iar de mâncare nu m-am atins pentru că mi-era teamă să nu greșesc ceva. Dacă îmi sărea o măslină din farfurie? Dacă nu reușeam să mănânc corect? Așa că am stat și am analizat fiecare firicel de carne din salam, fiecare găurică din brânză și, dacă vreți, vă spun întocmai ce era pe farfuria aia, la ce foame îmi era. M-am uitat la toate și am mâncat mental.
Câteva săptămâni. De fapt, niciodată…
Am avut nevoie de câteva săptămâni ca să-mi revin și să funcționez normal. Să pot să merg la baie fără să-mi fie teamă că va apărea mama din ușă, să pot să merg fără teamă prin casă, să pot să spun că am nevoie de ceva, să pot să ridic ochii în fața mamei, să pot să vin acasă fără mi se strângă inima când intru pe poartă.
De fapt, de revenit complet, nu mi-am revenit nici acum. De iertat pe mama, am iertat-o că m-a bătut. Ce nu îi pot ierta e că nu i-a părut rău pentru ce-a făcut… Sau, cel mai probabil, i-a părut rău, dar n-a lăsat asta să se vadă.
Doare toată viața
Nu vreau să zic nimic, nu vreau să judec, vreau doar să le transmit părinților care și-au bătut vreodată copilul că, pentru amărâtul ăla care ți-a simțit greutatea palmei, contează atât de mult să știe că îți pare rău! Nu să te pui în genunchi să-ți ceri iertare – copilul îți iartă faptele atunci când nu-l mai doare unde l-ai lovit, dar nu îți poate ierta ceea ce (nu) simți…
Pentru că asta îl va durea toată viața.
