Bunicii noştri

De ce a fost important pentru noi să avem bunici

Săptămâna trecută a fost ziua bunicii mele. A împlinit 87 de ani. În fiecare an mă gândesc cu teamă că la anul, poate, în septembrie, Mătamare nu o să mai fie. Şi parcă îmi fuge pământul de sub tălpi. Dacă pleacă şi ea, eu a cui rămân? Am fost a bunicilor mei până la şase ani. După aceea ne-am mutat şi am fost a unor părinţi pe care nu îi cunoşteam prea bine. Noroc că s-a născut fratele meu curând şi iar am devenit a bunicilor. A altor bunici.

În primii ani din viaţă, pe mama şi pe tata îi vedeam rar. Cred că munceau mult. Sau îşi vedeau de tinereţe. Nu ştiu. Nici nu îi judec. Eu stăteam toată ziua cu Mătamare şi Tactumare, iar asta îmi plăcea tare. În fiecare dimineaţă fugeam din patul meu (în fapt al mamei) şi mă băgam între mamaie şi tataie. Sub plapuma lor era cald, mirosea uşor a naftalină, în timp ce în cameră era frig rău. „Miroase, tu, Costele, trebuie să aerisim!” spunea mamie graseind. Tataie mormăia printre buze – „femeie nebună” – dar atât. Şi lui îi plăcea aerul curat de dimineaţă. Doar că aşa era el, mai „motan”. Îi plăcea căldura. Şi tihna. Şi liniştea. Ungea toate uşile din casă. Pe holurile umbrite, luminate doar de o candelă veche pe care mamaie o aprindea vinerea şi în sărbătorile cu cruce roşie, umbla trosnind din picioare. Iar noi, nepoatele, râdeam de el. Nu se supăra.

Cu modelul ăsta am crescut, am devenit adolescentă şi apoi mi-am ales soţul: modelul omului blând, care „tace şi face”, care râde pe sub mustăţi la o glumă fină, care e Bărbat.

Uneori, Tactumare avea treabă și repara ceva pe la ţevi. Sau îşi punea veşnica bluză „de grădinărit” şi se apuca destoinic să ude grădinile blocului. Atunci fluiera încetişor o melodie populară din sud, de unde venise el la 14 ani ca băiat-bun-la-toate în garajul unui boier. Şi mă primea şi pe mine în grădină. Acolo stăteam eu ore multe, cât el uda, săpa, curăţa florile. O dată nu mi-a spus „nu mai rupe” sau „nu mai călca acolo”. Părea că uită de mine. Şi eu de el. Şi de toate. Cele mai frumoase amintiri pe care le am din copilărie sunt din acea grădină din spatele blocului. Şi, cine ştie, poate că de acolo mi s-a tras înainte de toate pasiunea pentru flori.

Din grădină, o puteam auzi pe Mătamare cum trebăluia pe la bucătărie. Ştiam dinainte de a mă spăla pe mâini ce mâncăm bun la prânz. Uneori bunica strănuta monstruos, de i se ducea ecoul în toată grădină de flori a bunicului, spărgea liniştea dintre blocuri şi zburătăcea vrăbiile din corcoduşul din dreptul bucătăriei. Bunica era o năpraznică. O doamnă. O cochetă  de la care am învăţat atâtea: importanţa unei mâini îngrijite, a părului coafat, a hainelor croite pe măsură, sfaturi despre cum „să îţi ţii bărbatul aproape”, despre cum să îţi vezi de familie şi să nu stai la bârfă cu „altele” despre soţ şi copii. M-a învăţat că bucătăria e cartea de vizită a unei femei. Mi-a arătat că o femeie care ştie să lucreze ceva cu mâinile ei nu va ajunge ea însăşi la mâna nimănui, va fi o femeie puternică. Pentru că Mătamare a fost şi a rămas o femeie puternică, care ne-a ţinut pe toţi legaţi şi care i-a adoptat pe toţi cei nou veniţi în familie ca pe ai ei. Şi toţi au numit-o, la rândul lor, Mătamare.

 

Mi-e dragă o imagine, că o icoană: ei doi, dimineaţa, la cafea, în bucătăria mirosind a pâine prăjită, povestindu-şi visele. Era atâta tihnă în începutul acesta de zi! Am dus şi eu cu mine ritualul acesta prin toate casele în care am stat şi am învăţat să creez o atmosferă bună pentru cei dragi gândindu-mă la copilărie. Acum pun şi eu mere prin casă toamna, să miroasă frumos, usuc flori de tei pe şifonier, fac linişte şi umbră în casă la prânz, pregătesc cartofi copţi în seri umede de noiembrie şi vara umplu casa de busuioc. Sunt lucruri mărunte, de care mă agăţ, însă, când toate celelalte, mai mari, îşi pierd echilibrul.

Din toate câte au fost, au rămas mai mult amintirile şi ochii mari ai bunicii, zâmbind umezi când strănepoţii îi cânta Mulţi ani trăiască!

(Ruxandra Mateescu)

 

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație