Când doi se ceartă…

cand-doi-se-cearta-totul-despre-mame

Când apar conflictele între copii, apare și nevoia de dreptate. Cine face dreptatea, cine judecă, cine dă sentința? De ce se ceartă copiii? A cui e vina?

Ne place sau nu, copiii se ceartă, se mai și bat, păstrează ranchiună, se răzbună, fac parteneriate. Pe scurt, au o viață socială complicată care ne dă bătăi mari de cap și nouă, părinților. Atunci când sunt mici și viața lor socială se desfășoară sub ochii noștri, e ceva mai simplu de gestionat. Când ajung la grădiniță și la școală, e mai complicat. Pentru că părintele primește versiunea scurtată a întâmplării și, mai ales, versiunea cuiva. A educatoarei, a profesorului, a unui coleg-martor.

Eu cu cine țin când copilul meu e implicat într-o ceartă?

Ajungi, inevitabil, să-ți pui întrebarea asta când pleci cu copilul spre casă, după ce ai aflat un tablou mai mult sau mai puțin obiectiv al celor petrecute. Tot sufletul tău îți spune să ții cu puiul tău. Doar că puiul tău, aparent, a îmbrâncit un coleg care a căzut și s-a lovit. Așa că ai cam ține și cu dreptatea. Cine e de vină?! De cele mai multe ori, am fost în situația în care băiatul meu ieșea mai șifonat din conflicte. Natural, ieșeam eu mai puțin șifonată din mica sesiune de judecată din fața școlii. În ultima vreme, a început să câștige teren și să șifoneze el. Așa că vina cade mai mult pe umerii noștri. Nu apuci să înțelegi prea multe din conflict, practic se evaluează starea fizică a celor doi combatanți și se decide cine e mai rănit. Cel care e mai puțin atins – și nu vorbesc metaforic – este cel care poartă pe umeri o vină mai mare. Dar cine mai stă să afle de-adevăratelea de unde a pornit scandalul? Și, mai ales, ce urmărim noi, părinții, când stabilim “cine e de vină”?

Sau de tot, sau deloc

Sunt de părere că, atunci când intrevii în conflictul unor copii, fie ei băieți sau fete, ar trebui să îți asumi rolul de judecător până la capăt și să fii pregătit pentru un verdict care s-ar putea să nu fie în favoarea copilului tău. Chiar dacă e cel mai șifonat. Din păcate, audierile sunt destul de dificile. Fiecare parte implicată ține cu dinții de versiunea sa și, ce să vezi, de fapt nimeni nu e vinovat de nimic. Nimeni nu a greșit cu nimic, nimeni nu sărit calul. Ai în față doi copii plini de praf, cu lacrimi pe obrajii zgâriați, furioși și defensivi. Altfel, foarte cuminți. Care nu au făcut, practic, nimic. Iar tu, părintele, trebui să decizi pe cine crezi. Asta dacă te lași prins în capcană. Pentru că tu nu ești judecător, ești părinte. Și ce te interesează cel mai mult este, de fapt, să afli ce se întâmplă în sufletul copilului tău. Dacă e cel care a luat bătaie, de ce ajunge în situația respectivă? A provocat-o, a acumulat frustrări, nu se integrează? Dacă e cel care a bătut, practic se pun aceleași probleme. Ce nu funcționează în relația cu celălalt copil? Cum se simte copilul tău cu adevărat, după ce valul de furie și adrenalină trece? Așa că fie îți asumi o… judecată corectă și până la capăt, fie te abții să emiți judecăți.

Pedeapsă sau împăcare?

Am descoperit, în timp, că foarte rar e tot adevărul sau toată vina de partea unui singur copil. De cele mai multe ori, e un cumul de factori care duc la explozie. Mici ranchiune adunate în timp, o vorbă nepotrivită, oboseala, o zi grea la școală. Toate contribuie la o stare de spirit proastă și cel mai inteligent lucru este, de fapt, să te abții să judeci pentru a da o sentință. În schimb, judecă lucrurile ca fii capabil să îți ajuți copilul să înțeleagă ce anume l-a făcut să ajungă în mijlocul unui conflict sau să îl provoace.

Când doi se ceartă, realitatea este că nimeni nu câștigă. Și în loc să îți umilești copilul ca să oferi satisfacție părintelui celuilalt copil sau să ceri tu o pedeapsă pentru a-i oferi satisfacție copilului tău, depășește nevoia de sentință. Lasă copilul să se liniștească și apoi propune o întâlnire cu familia „vrăjmașă”. S-ar putea să ai surpriza ca, odată ce vă întâlniți într-un alt mediu decât grădinița sau școala, să vedeți că micuții războinici pornesc la joacă în timp ce voi, adulții, stați stingheri și rumegați reproșuri în gând. Cei mici fac pace mult mai repede decât facem pace noi, adulții și realitatea e că, de fapt, ei sunt cei care s-au certat. Și să îi provocați, după joacă, să discute despre ce s-a întâmplat atunci când s-au luat la ceartă ar fi ocazia perfectă să învețe să rezolve o situație tensionată discutând, nu cărând pumni.

Dar nu vă poziționați în judecători, ci dați un exemplu voi înșivă despre cum se comunică civilizat.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație