Când era Dumnezeu copil mic

Vivi Gherghe

Am fost un copil cu frică de Dumnezeu

Am crescut într-o familie creștin-ortodoxă, dar numai jumătatea feminină, condusă de bunica mea, credea cu adevărat (prea mult) în Dumnezeu. Cealaltă jumătate credea orbește în sângele Domnului și se sfințea zi de zi până la exces.

Făceam religie la școală, dar nu se compara cu lecțiile pe care le primeam acasă. Aflam de zeci de ori pe zi că  Dumnezeu a vrut așa, Dumnezeu n-a dat, Dumnezeu a pedepsit, Dumnezeu a ajutat, Dumnezeu a luat, Dumnezeu a dat, Dumnezeu știe și vede tot de acolo de sus, pentru că Dumnezeu nu doarme.

Dumnezeu nu doarme

Da, Dumnezeu nu doarme, iar chestia asta mă speria îngrozitor, mai ales că Dumnezeu era mereu sus și vedea tot. Rămâneam singură acasă când toți erau plecați la muncă și n-ai fi zis nicio clipă că din gospodărie lipsește un adult. Aveam grijă de păsări și de animale, făceam curat și, după ce-am mai crescut, făceam și mâncare. N-am avut niciodată curaj să le ies din cuvânt părinților sau bunicilor, am fost – cum s-ar spune,  ”cuminte” – și asta numai pentru că-mi era frică de Dumnezeu. Îmi amintesc cum, într-o vară, îmi încolțise ideea că aș putea să plec și eu cu copiii de pe strada mea la scăldat. Eram singură acasă cât era ziua de lungă și aș fi putut să merg fără ca părinții sau bunicii mei să-și dea seama… Dar ce mă făceam cu Dumnezeu?

Dumnezeu are grijă de noi

În copilărie, nu eram conștientă de asta, dar acum, privind înapoi, îmi dau seama că bunica avea dreptate: Dumnezeu are grijă de noi și de copiii noștri (mai ales de copiii noștri și mai ales când ai grijă să le spui de  sută de ori pe zi că Dumnezeu stă sus, vede tot și nu doarme niciodată). Altfel, copiii ar putea ajunge la scăldat și, Doamne ferește!, s-ar îneca – pentru că Dumnezeu n-ar putea să aibă grijă de ei și la scăldat, ci numai acasă. Tot acum am înțeles și că, de fapt, ai mei nu m-au lăsat singură acasă niciodată, ci m-au lăsat mereu cu Dumnezeu.

Generația ”fără niciun Dumnezeu”

De câteva zile, copilul meu este în grija bunicii mele. În prima zi, înainte de culcare, m-a întrebat ce cred eu că făcea Dumnezeu când era mic, dacă avea jucării, dacă se uita la desene animate, dacă mânca tot din farfurie, dacă mergea la grădiniță și cum a ajuns el să se facă Dumnezeu. Un singur răspuns îmi venea în minte: ”Dumnezeu știe!”, dar nu i-am dat răspunsul acesta. Am ales schema clasică, pe care cred că orice părinte o folosește atunci când e încolțit – să răspund cu o întrebare: ”De ce mă întrebi?”

Și am aflat:

– Pentru că vreau să știu, mami, pentru că mă gândeam să mă fac Dumnezeu când mă fac mare.

– De ce?

– Pentru că vreau să stau în cer, să știu tot și vreau să nu mai dorm niciodată!

Am întrebat-o și pe bunica, am rugat-o să-mi spună tot ce i-a zis: ”I-am zis tot ce trebuie să știe, să nu fie fără niciun Dumnezeu… ca alții!”

Da, așa e el, ca și alții din generația asta: fără niciun Dumnezeu. Dar poate ar fi bine să rămână așa, să se ducă și el la scăldat (ca alții), să creadă în intimitate – nu să trăiască cu impresia că cineva este tot timpul cu ochii pe el, dar mai ales să-și dorească să se facă astronaut, croitor, doctor, pictor, tâmplar, șofer, profesor sau președinte de asociație de locatari când va fi mare, nu Dumnezeu.

Citește și:
Să te bucuri ca un copil!
Sărăcuţul Bau-Bau
Manual DESPRE religii

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa