Când te transformi în idol, copilul vrea sa te distrugă

idol

Părintele este un idol atunci când distruge spatiul dintre el și copilului lui. Când intervine cu forța, arătându-și supremația in relație. Iar forța nu înseamnă doar agresivitate. Înseamnă eu știu. Este ca un bloc de piatră pe care copilul, încă acordat în nevoile lui autentice, va dori să-l distruga. Nu pe părinte, ci pe idol.

Nu mai suport! Vreau să fug de aici. Mă sufoc. Viața este prea grea şi îmi e teamă că o să eşuez. Îmi vine să o iau razna. Te rog, nu mai urla! Îmi vine să îţi fac rău doar ca să taci. Vreau sa fug. Copiii aştia sunt o tortură pentru părinţi. Sunt un idol pe cale să mă prăbusesc.

Idolul are întotdeauna dreptate

Ceea ce îţi scriu aici nu sunt poveşti. Sunt lucruri pe care le-am trăit. Sunt gânduri care vin ca un bolovan şi rănesc tot ce credeam eu că am mai bun. Imaginea despre mine ca părinte. O imagine pe care o colorez în fiecare zi cu lecturi de parenting sau alte îndeletniciri care mă fac să mă simt în siguranţă. Această siguranță este ceea ce eu numesc eu știu. De fiecare dată când mă așez pe acest soclu, mă transform într-un idol. Iar un idol are intotdeauna dreptate, dar nu are dragoste. Și la ce ne folosește să știm, dacă nu iubim? Bineînteles. Copilul va alege iubirea, nu știința. Și va face tot ce poată ca să distrugă acest idol.

Idolul este cel care distruge viața, sufletul și relația

Am studiat ceva timp filosofia imaginii. Am fost pasionat de disputa care a avut loc acum mult timp în Bizanț pe vremea când oamenii se omorau pentru imagini. Atunci am învățat ce este un idol. Pe scurt, un idol este un criminal. Şi nu unul obişnuit. Ci unul care ucide cu sânge rece. Şi cine este victima lui? Sufletul nostru. Eul acela care apare din nimic, ia viaţă si brusc începe să își facă o coaja. Se bagă ca într-un ou si moare pe dinăuntru. Tânjeşte după lumină, dar nu riscă să o vadă. Şi se mulţumește cu o nouă imagine despre sine. Această coajă care ne îmbracă sufletul.

O alta victimă a idolului – imaginea de sine construită – este şi relaţia. Când sufletul moare, relaţia dispare. În spațiul dintre mine şi copilul meu, sau dintre mine şi soţia mea se aşază o cantitate amorfă de SINE. Un sine care va lupta până la moarte ca să fie apreciat, să fie iubit, să fie înţeles, şi mai ales să fie ADORAT. Să i se închine muritorii.

O altă victimă a idolului este viața însăși. Idolul nu are viață. El e un artefact. Este o proiecție care de data asta nu vine de la oameni, ci de la Eu, imaginea autentică a sinelui care a fost rănit. Suflet, relație și viață, toate dispar când în fața copilului meu mă instaurez ca un idol. Dar poate știi care este soarta oricărui idol? Să fie distrus când nu mai este nevoie de el. Şi copilul ştie asta. Şi va face tot ce-i va sta în putință să distrugă acest idol pentru a ajunge la tine, la sufletul tau, la viața ta, la relație în cele din urmă. El nu vrea să se încojeze dacă pot să spun așa. El are nevoie să fie liber. Şi atunci când e pe cale să distrugă idolul dependent de iubirea bolnavă specifică ADORATIEI, eu mă simt asfixiat. Mă sufoc și nu mai pot rezona cu el. De ce?

Idolul mă ține captiv în luptă

Ce cred eu despre mine e mai important decât ceea ce crede copilul meu despre mine. Asta mă face foarte ușor să urlu la copil, să-l ameninț sau să-l umilesc. Și, indiferent de riscuri, ne luptam cu copiii pentru ca ei să știe clar cine e regele, cine guvernează spațiul în care el trăiește. Stiu, e ușor de scris, dar foarte greu de realizat. Dar cred ca a accepta că eșuăm de multe ori în relația cu noi și cu copiii noștri este un semn că o fisură în coaja de ou e pe cale să apară și să vedem lumina. Și atunci începem să ne iubim poate mai mult pentru că ne vedem în lumină, nu în întuneric. Iar lumina care va ieși din coaja ta, îl va lumina cu siguranță și pe cel din fața ta, copilul tau. Curaj! Să fie lumină între noi!

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Intră în conversație