Ce ii spunem copilului adoptat

 

Adopţia poate fi un act de generozitate, dar şi o salvare pentru familiile care altfel nu ar putea avea copiii. Deşi procedeul de adopţie este destul de dificil, iar în România se adoptă anual doar aproximativ 1000 de copii, partea cea mai grea începe dupa ce adopţia a avut loc. Cum devin părintele unui copil care deja nu mai are încredere în adulţi? Cum să îi spun că este adoptat când eu îl simt şi îl consider copilul meu şi atât? Nu aş putea să îl feresc de suferinţă ascunzându-i faptul că a fost abandonat şi apoi adoptat?

 

Deşi pare o misiune deosebit de dificilă, grijile mamei adoptive sunt aceleaşi ca ale mamei naturale, ne asigură Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, invitată în emisiunea Totul despre mame. Speranţa Farca recomandă ca realitatea adopţiei să fie comunicată copilului in mod natural şi cât mai timpuriu. „Nu trebuie aşteptat un moment special, serios şi festiv pentru a-i spune copilul că este adoptat. Copilul trebuie să ştie ce s-a întåmplat cu el încă de la cea mai mică vârstă, altfel se va simţi minţit, va crede că viaţa lui de până atunci a fost un fals”, ne sfătuieşte Speranţa Farca.

 

Vorbeşte cât mai natural despre adopţie

Aşa cum naşterea este momentul în care un copil natural devine membru al familiei, adopţia este momentul similar prin care un copil adoptat devine copilul TĂU. Poţi vorbi despre acest moment la fel de natural cum alte mame le povestesc copiilor despre naşterea lor, despre ”atunci cånd erai încă în burtică,” despre cât de mult a fost aşteptat şi iubit de amândoi părinţii lor. La fel de natural i se pot povesti aceste lucruri, de la cele mai mici vârste, copilului adoptat: şi el a fost aşteptat, dorit, şi el a fost adus dintr-o instituţie, chiar dacă nu maternitate, şi el a fost văzut pentru prima oară de părinţii lui iar acel moment magic trebuie povestit.

 

Este esenţial ca el să afle povestea adopţiei de la părinţii săi şi nu de la altcineva. Dar dacă ascunzi această infomaţie pentru prea multă vreme, copilul va crede ca adopţia este un lucru ruşinos şi va integra această origine ruşinoasă în personalitatea lui. Cel mai potrivit este să vorbeşti despre adopţie cu naturaleţe, treptat, fără să eviţi subiectul când intervine în discuţie.

 

Copilul adoptat ştie că este adoptat

Copilul adoptat va afla mai devreme sau mai târziu ceea ce ştie deja: că este adoptat. Specialiştii in psihologia copilului sunt unanimi în această privinţă: copilul adoptat ştie că este adoptat chiar dacă acest lucru s-a întâmplat la o vârsta de numai câteva luni sau chiar de câteva zile. El ştie că mama lui naturală l-a părăsit şi că a petrecut un timp, mai lung sau mai scurt, într-o instituţie de îngrijire unde nimeni nu era mama sau tatăl său. Asemenea evenimente traumatice pot dispărea din memoria activă, conştientă dar niciun copil nu le uită cu adevărat.

 

Un copil adoptat va şti întotdeauna că este minţit dacă i se spune că mama adoptivă este chiar mama sa naturală. El se va întreba firesc, chiar dacă nu conştient, unde era mama lui în acele luni, sau poate chiar ani, în care a fost singur. Va asocia abandonul mamei naturale cu mama adoptivă şi şi-ar putea pierde definitiv încrederea şi în părinţii adoptivi care nu au dorit, de fapt, decât să îl protejeze.

 

Copilul are nevoie să îşi adopte el însuşi noii părinţi

Nu trebuie să uităm că şi copilul adoptat are nevoie de o lungă perioadă de adaptare. Françoise Dolto, una dintre cele mai remarcabile figuri din psihanaliza franceză, explică acest fenomen ca un răspuns natural al copilului: şi el are nevoie să îşi adopte noii părinşi. Dana, mamă adoptivă invitată în emisiunea  ”Totul despre mame” povesteşte cum, în primele săptămâni după adopţie, copilul nu accepta nimic, nici măcar mâncare din partea ei.

 

Încrederea copilului în adulţi şi mai ales într-o nouă mamă şi un nou tată se construieşte dificil, cu mult efort din partea tuturor membrilor familiei. Iar o parte a acestui drum dificil este sinceritatea şi rostirea adevărului, oricât de incomod, dureros sau neplăcut ar fi acest adevăr. Până la urmă, adopţia a adus acest copil minunat în viaţa voastră, de ce aţi ascunde-o ca pe un fapt ruşinos? „Copiii abandonaţi sunt puternici datorită faptului că au suportat o încercare, că i-au supravieţuit şi că au reuşit apoi să îi aline pe părinţi (părinţii adoptivi) care au trecut şi ei multă vreme printr-o încercare” spune Françoise Dolto (Ce le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, cånd sunt trişti, Editura Trei, 2010).

 

Dacă ai nevoie de sprijin în procesul de adopţie şi de creştere a unui copil adoptat, nu ezita să ceri ajutorul şi sprijinul celor care au trecut prin momente similare: Asociatia ADOR Copiii – Comunitatea familiilor adoptive

 

Simina Bădică

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație