Alfie Kohn ne spune prin ce se defineşte un părinte bun
Dacă te-ai hotărât să ai un copil, probabil ai luat această decizie pentru că ai vrut să devii părinte şi te-ai gândit că experienţa te va împlini. Ai făcut-o pentru tine. Dar venirea pe lume a copilului cere o schimbare radicală în viața ta: acum trebuie să faci lucruri pentru el sau pentru ea. Mai mult decât atât, trebuie să fie conştient de noua stare a lucrurilor şi de faptul că propriul tău copil este o fiinţă diferită, cu viziuni şi preferinţe diferite.
Cartea lui Alfie Kohn, unde puteți citi mai multe informații despre a fi un părinte bun, se numește Parenting necondiționat și este disponibilă aici.
Lucrul asta poate fi evident, dar unii părinţi îşi folosesc copiii pentru a-şi satisface propriile nevoi emoţionale şi nu par să fie conştienţi de acest lucru.
Pentru a încadra acest lucru în termeni pozitivi, am putea spune că parentingul de calitate este definit de trei caracteristici strâns legate: (1) conştientizarea faptului că experienţa unui copil în această lume este adesea diferită de a altei persoane, (2) capacitatea de a înţelege natura diferenţelor dintre oameni, de a-şi imagina punctul de vedere al copilului şi de a fi receptiv la nevoile sale şi (3) disponibilitatea de a încerca să satisfaci aceste nevoi, mai mult decât să faci doar ceea ce e bine pentru tine însuți.
Pentru unii oameni poate fi mai dificil decât pentru alții să pună în practic aceste lucruri.
Cei care sunt afectaţi de îndoieli cu privire la propria lor valoare se pot consuma atât de mult pentru a obţine ceea ce le lipseşte, psihologic vorbind, încât devine imposibil să se concentreze asupra copiilor sau chiar să-i vadă aşa cum sunt sau cum nu sunt.
Dar nu se rezumă totul la diferenţele dintre părinţi. Aceleaşi aspecte pot fi observate în diferenţele dintre situaţiile cu care oricine dintre noi se va confrunta. De exemplu, atunci când suntem în public, acolo unde alte persoane pot să judece abilităţile noastre de părinţi, e mult mai probabil să răspundem cu prea mult control şi prea puţină dragoste şi răbdare la ceea ce ni se pare că ar fi lipsă de bună creştere a copiilor noştri. Când un copil are un tantrum în supermarket, până şi cel mai bun părinte trebuie să facă un efort suplimentar pentru a-şi aminti că ceea ce contează sunt provocările cu care se confruntă copilul, nu nevoia noastră de a apărea competenţi în ochii străinilor.
Nu toţi oamenii preocupaţi de propriile lor nevoi se potrivesc cu stereotipul unui părinte autoritar, care reprimă orice semn de nesupunere venit din partea copilului. De fapt, unii oameni care nu apreciază stilurile tradiționale de parenting se mândresc că le acordă copiilor lor o atenţie exagerată şi sunt convinşi că, pe măsură ce faci mai multe pentru copiii tăi, metoda ta de parenting este mai bună.
Acest lucru nu este, însă, neapărat adevărat. Unii părinţi care sacrifică vizibil totul pentru copiii lor şi ale căror vieţi par să graviteze în jurul copiilor sunt, de fapt, destul de narcisişti, iar copilul este într-adevăr folosit pentru a satisface nevoile proprii ale părinţilor.
Copiii pot ajunge să simtă că datoria lor este de a-şi păstra părinţii fericiţi, de a-i linişti, de a-i face să se simtă capabili.
Uneori, copiii sunt încurajaţi subtil să-i ofere unui părinte ceea ce acesta nu obţine de la partenerul lui (sau chiar de la sine), ba chiar să-i ofere părintelui companie aşa cum doar un adult poate să o facă. Copilul poate fi format să devină un prieten pentru părinte sau chiar un părinte pentru părinte.
Toate acestea pot avea loc fără ca cineva să realizeze ce se întâmplă. Dar, indiferent dacă copilul reuşeşte sau nu să-şi dea seama cum poate deveni ceea ce-şi doreşte părintele, rezultatul este că dezvoltarea copilului poate fi deformată, deoarece nevoile adulţilor au devenit primordiale.
În loc să mergem pe ideea că aptitudinea de a fi un bun părinte este ceva ce se află în interiorul tău sau nu, poate ar trebui să spunem că unii oameni au nevoie de mai mult efort pentru a atinge un nivel de competenţă pe care alţii îl obţin foarte uşor. Eu stau foarte prost la capitolul orientare, de exemplu, dar asta înseamnă doar că trebuie să fac eforturi mai mari să-mi dau seama cum să ajung acolo unde trebuie.
Astfel, părintele care este tentat să-i spună copilului lui: „Mi-e frig. Du-te şi pune-ţi un pulover” (ca să dăm un exemplu uşor ironic al acestui sindrom) ar trebui să-şi reamintească periodic următorul lucru: „Copilul meu nu este eu. El are interese diferite. Doar pentru că X mă face fericit sau supărat, nu înseamnă că X va avea acelaşi efect asupra copilului meu”.
Identitatea unui copil nu trebuie să se confunde cu propria noastră identitate
Asta e prima parte din formularea cu trei părţi pe care am menţionat-o mai devreme: să avem grijă ca identitatea unui copil să nu se confunde cu propria noastră identitate.
Este important să ieşim din interiorul nostru pentru a ne imagina cum vede lucrurile altcineva. Partea a doua este să ne dăm seama cine este copilul, ce simte el, cum funcţionează mintea lui, de ce se comportă aşa cum se comportă. Asta ne invită să ne angrenăm în ceea ce psihologii numesc „obținerea perspectivei”: să ieşim din interiorul nostru pentru a ne imagina cum vede lucrurile altcineva.
Întrebarea nu este doar „cum m-aş simţi dacă cineva mi-ar face asta?”, ci este „cum se simte celălalt în momentul în care cineva îi face asta?”
Nu este vorba doar despre a încerca să te pui temporar în pielea lui, ci despre cum este să fii cu adevărat chiar el.
Trei studii diferite, fiecare dintr-o altă ţară şi toate publicate întâmplător în acelaşi an, confirmă importanţa acestui atribut. Un grup de cercetători olandezi a descoperit că unul dintre cei mai importanţi factori în estimarea calităţii parentingului a fost nivelul de înţelegere a intereselor şi nevoilor unice ale copiilor, împreună cu dorinţa de a considera că perspectiva lor este diferită de cea personală.
Cercetătorii canadieni au descoperit că părinţii care au fost mai în măsură de a „percepe cu exactitate gândurile şi sentimentele copiilor lor [adolescenţi] în timpul unei polemici” au avut la final mai puţine conflicte sau au reuşit să le rezolve într-o manieră mai satisfăcătoare. Şi un studiu american îndreptat asupra unor familii cu copii mici a arătat că părinţii care au fost „în măsură să adopte punctul de vedere al copilului” au fost mai receptivi la nevoile sale, ca rezultat.
Un părinte bun este grijuliu şi atent
Partea a treia din micul meu model constă în a acţiona conform celor înţelese despre viaţa interioară a unui copil, lucru care, la rândul său, ne obligă să fim mai puţin egocentrici. Asta nu înseamnă că-i vom da unui copil tot ceea ce ne cere sau că vom cădea pradă unui sacrificiu de sine permanent (care, paradoxal, poate însemna că părintele are un devotament exagerat faţă de copil ca modalitate de a dovedi ceva despre sine însuşi), ci pur şi simplu că vom fi nişte părinți grijulii şi atenți. Un alt studiu a descoperit că părinţii care au tendinţa să se gândească mai mult la propriile lor nevoi şi obiective tind să-şi accepte mai puţin copiii, în comparație cu părinţii care sunt preocupaţi de nevoile copiiilor lor sau ale familiei ca întreg. [3]
Pe scurt, cei mai buni părinţii recunosc nevoile copiilor lor (recunosc că sunt diferite de propriile lor nevoi), învaţă tot ce se poate despre aceste nevoi şi îşi iau angajamentul să le respecte ori de câte ori este posibil. Iar pentru aceia dintre noi care, în cea mai mare parte a timpului, ne luptăm pentru a face aceste lucruri, soluţia este să ne setăm ca scop tocmai această luptă.
Părți din acest eseu au apărut pentru prima dată în cartea „Parenting necondiționat – de la recompense și pedepse la iubire și înțelegere” a lui Alfie Kohn.
Copyright: Alfie Kohn/2012, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.
Cartea lui Alfie Kohn, unde puteți citi mai multe informații despre a fi un părinte bun, se numește Parenting necondiționat și este disponibilă aici.
