Copiii au nevoie să fie respectați!

Copiii discută în fața școlii, pe unde trec zilnic. Sunt ca un stol de vrăbii zgomotoase, cu kendamele, ghiozdanele, soneriile stridente ale telefoanelor. Sunt agitați, dar se vede pe chipurile lor că abia așteaptă vacanța. Că au obosit.
Când mă apropii de grup, disting o conversație: “Iar nu ne-a lăsat în pauză la fizică. S-a sunat și degeaba”. Ah, cum îmi amintesc frustrarea aceea! Când se distingea clar, salvator sunetul clopoțelului și totuși profesorul alegea să îl ignore. Continua să dicteze, să scrie pe tablă, în timp ce clasa era traversată de un freamăt mut. Un pui de revoltă stârpit din fașă.

Drepturile copilului

Îmi vin în minte imaginile din filmele cu copii americani care stau nonșalant în bănci și, la sunetul clopoțelului, sar ca arși din bănci. O fi nesimțire? Sau doar faptul că-și știu drepturile? Și oare pentru ce îi pregătim pe copiii noștri atunci când le spunem să treacă cu vederea faptul că un profesor nu le respectă timpul? Oare creștem niște viitori adulți senini, toleranți și binevoitori?
Gata să-și dea și cămașa de pe ei pentru binele aproapelui? Oare poate acest tip de educație – “cap plecat / poziția ghiocel”- să nască o generație de adulți senini, puternici, empatici de-adevăratelea? Oare capul plecat se mai ridică atunci când nu antrenăm musculatura să-l țină drept și asumat?!

Cum va fi copilul tău la muncă?

Puiul de om care cară în spate ghiozdanul plin ochi cu cărți – pe lângă manuale, colecția de auxiliare făr’de care nu se poate!- va crește, la un moment dat. Și va avea un șef. Un superior ierarhic. Poate de aceeași vârstă cu el. Dacă acesta – șeful – a crescut cu aceleași mesaje de oprimare a demnității personale, va duce mai departe același tip de comportament mai ales pe plan profesional. Cum el a înghițit de-a valma, în timpul școlii, umilințele de a fi tratat ca o ființă inferioară, de ce nu ar face la fel și acum, mai ales când poziția de putere i-o permite?
Agresatul devine agresor cât ai clipi. Iar fostul copil căruia i-ai spus tu, mama, că nu se cuvine să se ridice din bancă dacă profesorul continuă să predea în pauze, va avea oare curajul să se ridice de la birou la ora 18 (sau după cum îi dictează contractul)? Sau va sta așezat în fața monitorului, sperând să se ridice altcineva “să spargă ușa”? Ca și cum nevoia/dorința de a-și trăi viața personală ar fi ceva necuvenit, necuviincios sau rușinos

Ce naște obediența falsă

Din copii fals obedienți (”stau în bancă, dar simt cum demnitatea mea este anulată”) ies adulți nefericiți, în speță, frustrați. Din simplul motiv că nu știu să spună calm și coerent ceea ce își doresc. Evită conflictele directe, dar se macină pe dinăuntru, bârfesc, junduiesc la viața altora, fără să aibă curaj să dea frâu liber propriei personalități. Sunt sigură că deja cunoști astfel de oameni, sunt sigură că am fost astfel de oameni, când și când, chiar noi înșine. Fie angajați frustrați și temători, fie parteneri de viață cu zâmbete false pe fețe, fie prieteni roși de resentimente, dar deschizând larg ușa casei (în timp ce sufletul a rămas ferecat). Obediența falsă naște, în cele mai multe cazuri, adulți foarte nefericiți care vor izbucni fără sens din nimicuri, fără să pună punctul pe I-ul care îi doare cu adevărat.

De ce contează respectul

Pentru că respectul se naște din respect și naște, pe mai departe, respect. Mă frapează, încă, siguranța pe care o afișează străinii în aeroporturi. Îi vezi imediat. Pășesc cu încredere, se apropie de magazine fără stinghereală, se simt în largul lor. M-am surprins de multe ori, în acel context, adusă de spate, mergând umil, atentă să nu deranjez, ca și cum prezența mea acolo ar fi fost forțată.
Mult timp am crezut că e vorba de nivelul financiar. Una e să fii jurnalist în Elveția, alta e să faci presă în România. Mi-am dat seama că nu e neapărat așa. Cred că ține de respectul cu care oamenii sunt obișnuiți să îl primească atunci când sunt mici, să și-l asume ca respect de sine și să îl dăruiască mai departe ca respect față de ceilalți. Un respect relaxat, natural, nu unul temător. Care nici nu mai e respect, între noi fie vorba, ci un fel de cap plecat indiferent dacă îl amenință sau nu sabia.
Comandă acum cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, disponibilă AICI.
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație