Poţi creşte la fel doi copii?

copiii-crescuti-la-fel-totul-despre-mame

Copiii mei par că nu au aceeași mamă și același tată. Sunt frați buni, îi iubim la fel de mult, dar sunt diferiți ca apa și uleiul. Toți cei cu care am vorbit și au doi copii mi-au spus că același lucru se întâmplă și în familiile lor. Și, totuși, i-am crescut la fel! Oare?

Copiii mei au fost foarte doriți. Sosirea lor pe lume – de fapt două sosiri – au fost cele mai fericite momente din viața noastră. De fiecare dată când mi le amintesc mă trec fiori și mi se umezesc ochii de emoție. Am încercat să-i creștem și să-i educăm la fel, să le acordăm aceeași atenție și să le arătăm în mod egal cât de mult îi iubim. Poate nu ne-a ieșit mereu așa, dar am făcut toate eforturile în acest sens.

Am încercat ca totul să fie la fel și egal: chiar și cele mai mărunte lucruri legate de îngrijire, de băiță, de program sau de citit și povestit am încercat să fie la fel. Chiar și atunci când le-am ales numele, fiindcă primului copil i-am pus un singur nume, am căutat ca și al doilea copil să aibă un nume și doar unul, astfel încât să nu primim reproșuri mai târziu.

Am încercat să le oferim aceleași vacanțe, experiențe, modalități de educație, pentru ca mai târziu să aibă aceleași șanse în viață.

Cu toate acestea, sunt total diferiți.

Ce am făcut la fel

Tot ceea ce ține de rutină și program am aplicat cu sfințenie la ambii copii. Întotdeauna am ținut cont de orele lor de somn și de masă. Am făcut tot posibilul să nu plângă de somn sau de foame.

Rutina de dinainte de somnul de noapte a fost de bază pentru noi: la ora 9 beau lapte și îi puneam în pat. Iar înainte de asta, le făceam baie, îi ungeam cu uleiuri, le dădeam vitaminele, etc (nu prea mai țin minte ce făceam, dar știu că toate operațiunile durau vreo 15 minute), îi îmbrăcam în pijamale și le citeam sau le spuneam o povestioară, chiar de când aveau câteva săptămâni. I-am obișnuit așa, iar acum nu se culcă niciodată înainte de a le citi o poveste, două, trei sau chiar patru, în funcție de starea mea de spirit și de tonul pe care reușesc să mă fac ascultată atunci când spun că „asta e ultima poveste!”.

La somnul de peste zi, pe amândoi i-am legănat să adoarmă (unul pe picioare, celălalt în brațe căci așa l-a învățat tatăl lui, eu l-aș fi legănat tot pe picioare ca să nu mai am probleme cu spatele). După vârsta de 1 an, când au trecut la un singur somn pe zi, totul a mers repede și de minune, fără legănat.

Amândoi au avut suzetă și și-au însușit-o drept obiectul lor de atașament. Primul a renunțat la ea la 3 ani și jumătate. Vom vedea când vom reuși să-l determinăm și pe cel mic să renunțe la suzetă. Încă nu e pregătit și nici noi.

Amândurora le-am luat cam aceleași jucării (diferența a fost la cel mic care a fost mult mai interesat de jucăriile fratelui său mai mare și astfel a ars câteva etape) și am ținut neapărat în ambele cazuri la siguranța lor: a fost obligatoriu să stea în scaunele de mașină cu centurile puse.

Cu amândoi am încercat să luăm măcar cina în familie și am făcut din asta un ritual. Nu am cedat niciodată rugăminților de a le cumpăra tot felul de prostioare din magazin de genul chipsurilor, acadelelor, bomboanelor, croissantelor, etc. Copiii mei nu știu ce gust au aceste alimente și sper să nu afle curând.

Cu amândoi am vorbit la fel de mult, le-am povestit orice și despre orice, am vorbit cu ei de parcă ar fi fost prietenii mei, le-am arătat încredere și i-am încurajat să facă ceea ce doresc, cum doresc, atâta vreme cât nu aduc neplăceri niciunei alte persoane. Le-am povestit atât de multe lucruri, le-am explicat orice, oricând și oricât. Primul copil a vorbit foarte foarte repede. Al doilea, deși se apropie de 2 ani, nu vorbește, în schimb înțelege tot ce-i spun și ascultă. (Nici două picături de apă nu sunt la fel, darămite doi copii).

Le-am arătat mereu că ei sunt cei mai importanți pentru mine, că am încredere în ei că îi admir și că sunt mândră de tot ceea ce sunt ei. Le-am arătat de fiecare dată care ar putea fi consecințele faptelor lor, ce se poate întâmpla rău și ce se poate întâmpla bine și i-am lăsat să decidă singuri, să facă alegerile pe care ei le cred potrivite. Am intervenit doar atunci când vedeam că se pot pune în pericol sau îi pot pune pe alții în pericol.

Ce am făcut diferit

Evident sunt multe lucruri pe care le-am făcut diferit, în primul rând datorită experienței pe care am căpătat-o în timp. Dacă cu primul copil am fost extrem de grijulie și atentă, pe al doilea l-am lăsat mult mai liber. Experiența mi-a arătat că nu are ce să pățească, evident fiind supravegheat îndeaproape. Așa cum știu deja mamele de mai mulți copii, faptul că nu am mai avut atâta timp m-a determinat să nu mă mai concentrez pe toate nimicurile. Dacă pe primul copil îl ștergeam la gură cu comprese sterile atunci când îi curgea saliva, pe al doilea îi ștergeam cu mâneca sau cu poala fustei.

Când cel mare se împiedica și cădea, mă speriam de parcă ar fi dat mașina peste el, îl luam în brațe și îl pupam. La al doilea copil aș fi făcut probabil la fel dacă nu se întâmpla să cadă și să se ridice până să-l văd eu. Așa a început să meargă singur, să se cațere, să urce scările și să ajungă singur acolo unde își dorește. Acum, când cel mare are 4 ani de multe ori îl țin de mână când urcă scările, în timp ce copilul cel mic o face singur.

La al doilea copil nu m-am mai panicat atât de tare când se îmbolnăvea și am tratat toate simptomele cu mai multă relaxare. Știam de fiecare dată ce tratament să aplic, sunam medicul doar pentru confirmare și îi linișteam pe soțul meu spunându-i că e bine, nu are de ce să se sperie. Cu toate astea, am dormit multe nopți cu el în brațe ca să-i alin durerile și suferința, însă nu am mai plâns și eu odată cu el.

Dacă cu cel mare am ținut morțiș să doarmă singur în pătuțul și în camera lui și să-i scot masa de noapte, după eșecul acestora, cu cel mic am făcut exact ce a dorit copilul: „vrei să dormi cu mine în pat, poți să o faci”. „Vrei să mănânci noaptea, poți să o faci”. Am acceptat toate aceste lucruri ca să apuc să dorm și eu câteva ore pe noapte legate, fără să fac drumuri prin casă și să mă stresez să iasă cum vroiam eu. Nu reușisem cu cel mare, ce rost avea să mă mai chinui încă o dată.

Când a venit momentul diversificării, m-am documentat temeinic, însă nu știu dacă cel de-al doilea copil este diferit sau e meritul meu că l-am făcut să mănânce orice. Primul copil, până aproape de vârsta de 2 ani a mâncat la masa de prânz un piure de legume cu carne amestecat cu o banană (în mintea mea, acea mâncare arăta și avea gust de lături). Cel de-al doilea copil a început să mănânce aceeași mâncare cu noi de la 10 luni, iar acum mănâncă orice fruct, orice legumă, orice mâncare. Mai mult decât atât, într-o zi când l-am luat de la creșă, educatoarea m-a întrebat pe un ton ușor de reproș „Știți ce mult mănâncă?!”. Când îl iau pe cel mare de la grădiniță, aproape în fiecare zi mi se spune că a „ciugulit” și el ceva.

La voi cum au mers lucrurile?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație