Copiii și monștrii lor

Ce ne facem cu monștrii care intră în casă la noi fără să sune la sonerie

 

Vine o vreme în viața oricărui copil în care fantezia sa începe să fie populată de tot soiul de personaje care mai de care mai ciudate. De la pisoi simpatici până la pirați urâcioși, de la vrăjitoare cu negi până la pitici cu tichiuțe mov, de la roboți care cântă disco până la păianjeni cu sute de ochi, nici nu știi de unde apar și cum să te porți cu ei.

La noi, totul a început cu o balenă care stătea pe noptieră cu unicul scop malefic de a aștepta să adoarmă copilul ca să-i verse în cap apa din canuța de noapte. Ptiu, ce apucături! După care a urmat cățelul care avea un singur gând: să muște copilul de picioare. Noroc că soluția era simplă: „Tati, pune păturica pe mine, că vine cățelul să mă muște de picioare!”

În cazul nostru, ființele imaginare de-abia au început să apară (am eu o presimțire că vor tot veni), așa că am vrut să înțeleg: de unde vin, domnule, monștrii ăștia care se bagă pe nepusă masă pe sub patul nostru sau se ascund după perdeaua de la duș? Și ce facem cu ei, îi gonim pe la casele lor sau îi lăsăm să stea, îi așezăm la masă și îi întrebăm de sănătate? Am rugat-o pe Valentina Turigel, psiholog, să ne spună câteva cuvinte despre aceste personaje imaginare, uneori simpatice, alteori înfricoșătoare. Ca să știm și noi cum stă treaba.

 

De unde vin monștrii copiilor, ființele astea imaginare care se situează la granița dintre prieten și vrăjmaș?

Imaginația copiilor ajunge atât de departe încât trăiesc realitatea asemenea unui basm, ei întruchipând diverse personaje care i-au impresionat. Apar astfel în lumea lor imaginară eroi sau ființe malefice, prințese și zmei, balauri sau zâne.

Nu mai este de mult o noutate faptul că părinții influențează emoțional copilul prin relația directă cu acesta, dar părinții pot transfera chiar și propriii lor monștri. Atunci când ne manifestăm temerile în mod prea evident, le putem transfera copiilor noștri. De exemplu, dacă tatăl copilului suferă de arahnofobie și se manifestă zgomotos la vederea unui păianjen, este posibil ca și copilul să preia această fobie, transformând păianjenul într-un monstru care îl pândește și îl fugărește.

Încă din copilăria timpurie, copilul poate avea anumite frici, temeri, neliniști, furii, ce pot apărea în urma lipsei de afecțiune sau poate a afecțiunii copleșitoare a unuia dintre părinți (poate chiar a amândurora), dar și ca urmare a situațiilor de viață marcante pentru aceștia (trecute sau prezente, de exemplu abuz, traumă, adulter, divorț etc). El poate transpune aceste sentimente asupra unui personaj imaginar care îl înspăimântă. De exemplu, un copil care este tot timpul cocoloșit, urmărit cu mâncare, permanent înfofolit, își poate construi un monstru care îl urmărește tot timpul pentru a-i umple buzunarele cu mâncare.

Fiecare monstru ne vorbește despre starea emoțională a copilului, care poate fi un potențial spre o dezvoltare sănătoasă, stagnare, sau în unele cazuri, patologie. În multe cazuri, monstrul poate avea un rol terapeutic important. Deci să nu neglijăm monstrul, să încercam să-l cunoaștem…

 

De câte feluri sunt monștrii copiilor? Sunt doar benefici, sunt și unii periculoși, sunt buni și răi, pot fi controlați sau sunt ei în control, sunt cei din vise diferiți de cei imaginari?

Monștrii copiilor pot fi reprezentați de animale (ex. câine, lup, vulpe, șarpe etc.), figuri umanizate (ex. vrăjitoare, baba cloanța, moșul rău etc), figuri neumane și chiar mitologice. Indiferent de forma sub care apar, monștrii cer atenție și ne spun o poveste, pe care ar fi indicat să o ascultăm și să intrăm în joc, pentru ca ei să nu devină un blocaj în dezvoltarea copilului.

Andrei are un vulpoi în camera sa. Apare când sub pat, când în dulap, sau chiar în cutia cu jucării. Când este sub pat, lui Andrei îi este teamă să coboare pentru a ajunge la toaletă și de multe ori udă patul sau începe să plângă până vine mama. Andrei este controlat de monstrul său, iar mama îi demonstrează că nu este nimic sub pat, că vulpoiul nu există. El știe însă că acesta dispare doar în prezența celor mari. Mama lui îl ceartă pentru că udă patul și nu a învățat la vârsta lui să meargă la timp la toaletă. Pentru a nu mai uda patul, Andrei are nevoie să controleze monstrul, iar mama poate fi aliatul său acceptând existența lui și încercând să descopere împreună de unde vine acest monstru, ce vrea de la Andrei, cu ce arme poate fi înfrânt etc. 

Dar în afara monștrilor imaginari mai sunt și cei din vise. De multe ori copilul se trezește în toiul nopții plângând pentru că a avut un coșmar. Monștrii din vise pot fi de multe ori mai înspăimântători și pot lua proporții gigantice în fața cărora copilul se simte neajutorat, pe când cei imaginari sunt de cele mai multe ori o altă versiune a lor. Pot fi benefice pentru copil povestirea visului și eventual redarea monstrului într-un desen, deoarece, în timp, îl pot sprijini în identificarea strategiilor și aliaților care îl pot ajuta să învingă monstrul din vis.

 

Ce facem cu monștrii copiilor? Ne speriem de ei, colaborăm cu ei, ne jucăm cu ei, ne distrăm, învățăm ceva de la ei?

Monștrii fac parte din viața copilului și este necesar ca părintele să le recunoască existența așa cum este ea percepută de către copil. Cum ne putem apropia mai bine de monștri decât prin joc?

Joaca se poate transforma într-o poveste, în care copilul este eroul principal care găsește metodele prin care se poate confrunta cu monștrii săi: îi poate distruge, transforma, pedepsi, domestici sau chiar se pot împrieteni. Mama, tatăl sau amândoi se pot juca împreună cu copilul, lăsându-l pe acesta să le stabilească rolurile, regulile și firul poveștii. Jocul devine astfel un prilej de învățare și exersare a strategiilor, de descoperire a ajutoarelor, de eliberare a emoțiilor provocate de confruntarea cu monstrul. (Valentina Turigel, psiholog)

 

Aș fi vrut să mai scriu câteva rânduri, dar fetița mea mă cheamă să dăm balena afară din dormitor. Acum.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație