Când copiii ne enervează…

“Măi, de ce ai făcut asta? Nu ţi-am zis să nu faci asta? De ce nu m-ai ascultat?” sunt lucruri pe care le zicem nu tocmai rar copiilor noştri. Dar de obicei nu suntem aşa, de obicei suntem nişte persoane drăguţe, prietenoase cu cei din jur şi chiar împăciuitoare: „Ei, nu-i nimic, s-a spart un ghinion!” spunem, menajând sentimentele prietenei venite în vizită care tocmai a spart vaza în care încerca să pună bucheţelul de flori pe care ni l-a adus.

Dar pe copii de ce-i certăm?

De ce ridicăm tonul la ei? Ca să se înveţe minte, normal. Dar când suntem nervoşi sau obosiţi? Pentru că nu înţeleg că noi avem nevoie de linişte, pentru că nu se poartă cum trebuie, pentru că nu sunt cuminţi. Mai rar dăm vina pe furie, pe dificultatea de ne controla pornirile agresive. Cel mai bine ar fi să fim sinceri cu noi înşine şi să recunoaştem: de multe ori ne vărsăm nervii pe copiii noştri. Pur şi simplu.

Dacă ni s-ar întâmpla nouă, adulţilor, să ţipe cineva la noi, ne-ar strica ziua. Dacă s-ar întâmpla că o buna colegă să fie certată rău de către şef, ne-am întrista pentru ea.

Dar la copii de ce ţipăm?

Cauzele pentru care părinţii ţipă la copii sunt diverse:

  • Stresul cotidian, micile griji zilnice par de multe ori copleşitoare. Studiile au arătat că există o legătură între modul în care părinţii resimt aceste griji şi calitatea relaţiei cu copiii lor: cu cât mai multe griji, cu atât este mai încărcată de afectivitate negativă relaţia dintre părinţi şi copii.
  • Părinţilor le lipseşte uneori empatia faţă de copii, nu îşi dau seama de impactul pe care îl au certurile repetate şi constante asupra copiilor. Tot studiile arată că agresivitatea verbală a părinţilor, îndreptată împotriva copiilor, conduce la dezvoltarea unei stime de sine scăzute a copiilor şi afectează negativ rezultatele la învăţătură. Certurile pot genera comportamente dificile ale copiilor, îi pot transforma în aşa-numiţii “copii problema” (deşi poate mai corect ar fi să vorbim de “părinţi problemă”?) şi pot conduce la crearea unei relaţii antagonice părinte-copil care să dureze pentru toată viaţa.
  • Părinţii cred că cearta este o metodă de disciplinare, dar în realitate comportamentul unui copil poate fi schimbat şi fără a ţipa la el şi a-l face să se simtă ameninţat. Dezaprobarea unui comportament se poate face şi fără ridicarea glasului. Este chiar de dorit ca un copil să-şi schimbe comportamentul nu din frică faţă de părinte, ci din dorinţa de a se comporta corect, de a fi plăcut, apreciat, de a nu-i deranja sau răni pe ceilalti. Fermitatea, constanţa dezaprobării comportamentelor nedorite este mai utilă decât cearta. Există ideea că a certa copilul, a-l face să ştie de frică, îl “pregăteşte pentru viaţă”. Din contră, o relaţie afectivă pozitivă cu părinţii este cea mai profitabilă pentru dezvoltarea copilului pe termen lung.
  • Părinţii ştiu că repezirea şi cearta sunt metode simple de a-şi impune voinţa, de a scăpa de sâcâială sau de opoziţia celor mici, şi le folosesc adesea. A discuta cu copilul şi a-i asculta problemele, atunci când eşti grăbită, preocupată sau obosită este foarte solicitant. La fel de solicitant este să faci faţă insistenţelor micuţului atunci când vrea să-i cumperi o prăjitură pe care nu este cazul să o mănânce. Atunci când copilul refuză mâncarea, cearta şi ameninţările apar adesea. Nici în aceste situaţii cearta nu este indicată. Uneori ea escaladează stricând o întreagă dimineaţă de duminică, alteori ea rezolvă exclusiv problema părintelui şi doar pentru moment, făcându-l pe copil să accepte voinţa adultului. Problema copilului este ignorată. Răbdarea, perseverenţa, înţelegerea pentru dorinţele micuţilor sunt soluţii mai bune şi pot face minuni.

Cu teoria stăm bine, cu practica însă…

Toate bune şi frumoase, dar, în timp ce îmbrăcăm copilul necooperant în graba de a ajunge la grădi sau medic, printre două îmbucături de mâncare, gândindu-ne că trebuie să strângem şi restul sandviciului căzut pe jos, mai avem timp să stăm să analizăm problema şi să găsim cea mai bună soluţie? Sigur că nu. Pentru asta, eu mi-am impus să respect câteva reguli, utile şi în cazul situaţiilor de urgenţă:

  • Să scot cearta din relaţia mea cu copilul, să găsesc alte mijloace de a rezolva problemele. S-ar putea să nu le găsesc întotdeauna pe cele mai bune, dar sigur nu sunt mai proaste decât agresiunea verbală.
  • Să recunosc momentele în care sunt obosită, stresată, îngrijorată şi pot fi irascibilă. Să mă gândesc că starea în care sunt mă poate face să nu mă port corect faţă de copil.
  • Să-mi ascult copilul, să dau importanţă problemelor lui. Spre exemplu, primul lucru pe care-l fac atunci când întâmpin un refuz din partea lui, este să aflu motivul refuzului.
  • Să îmi aloc timp în care să mă gândesc cum să rezolv problemele pe care le întâmpin în relaţia cu copilul prin alte mijloace decât prin ceartă.
  • Să nu gândesc lucruri negative despre copil: că este rău, neascultător, egoist, mofturos, răsfăţat. Îl respect ca pe orice altă persoană şi nu recurg la certuri, reproşuri sau pedepse.
  • Să nu îl cert şi să nu-l ameninţ dacă refuză să facă ceva ce este obligatoriu să facă – să ia un medicament, spre exemplu. În schimb, îi spun că îl înţeleg că nu-i place, că nici mie nu îmi place gustul unor doctorii, dar că trebuie să le luăm pentru că ne fac bine. Sigur că iniţial va spune de zece ori “nu”, dar răbdarea şi perseverenţa dau roade. Nu cedez şi nu negociez niciodată în astfel de situaţii, dar nici nu mă enervez.
  • Să am răbdare, să nu îl cert dacă se mişcă foarte încet atunci când eu mă grăbesc. Pot să-i spun că întârziem şi îl fac să coopereze şi fără să ridic tonul la el, spunându-i de ce e important să ieşim repede din casă. Pot prelua controlul şi-l pot încălţa şi îmbrăca eu singură în astfel de situaţii, fără să-l cert. Să-i respect ritmul în care se îmbracă, mănâncă, gândeşte, vorbeşte.
  • Să nu strig la el dacă face ceva rău. Pot să-i spun că a greşit, că nu este bine ce a făcut, că noi, părinţii lui, nu facem aşa ceva, pot să-i explic de ce nu este bine şi fără să ridic glasul. Mi-am propus să-l fac să respecte regulile societăţii altfel decât folosind frica.
  • Să îi respect gusturile. De multe ori tindem să considerăm propriile noastre gusturi ca fiind singurele bune, singurele corecte. Uneori tindem să supraevaluăm lucrurile care ne fac nouă plăcere, cu care suntem noi obişnuiţi, modul în care noi am fost crescuţi şi să dorim aceste lucruri şi pentru copiii noştri. Am acceptat faptul că copilul meu este o fiinţă diferită de mine, cu alte gusturi şi cu alte dorinţe, că este dreptul lui să încerce să şi le îndeplinească şi datoria mea de părinte să încerc să îl ajut.

Citește ”Copii crescuți cu blândețe – Cum să ne creștem copiii lăsându-ne îndrumați de ei” și află cum putem face lucrurile altfel. Cartea este disponibilă AICI.

Tu îţi aminteşti cum te simţeai când părinţii tăi ridicau tonul la tine?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație