Copiii spun NU la nou

Sunt clipe în care îmi doresc ca viaţa noastră de familie să aibă un ritm liniştit, patriarhal, aşa cum îl simţeam eu însămi când eram copil. În schimb, toţi patru orbităm de dimineaţa până seara în jurul unor activităţi, programe sau urgenţe şi ne confruntăm cu schimbări majore de ritm, de mediu şi de prieteni mult mai des decât o făceau părinţii noştri. În tot acest du-te-vino copiii devin vulnerabili la schimbări şi tot ce este nou le provoacă temeri.

Pe la începutul vacanţei de vară l-am înscris pe fiul nostru la un atelier de olărit. Ştiam că îşi doreşte de mult timp să facă asta şi ne aşteptam la mult entuziasm din partea lui. În schimb, cu o seară înainte şi chiar şi în prima dimineaţă a cursului, Petru era trist, susţinând sus şi tare ca el nu va frecventa atelierul şi că nu şi-a dorit niciodată să facă aşa ceva! De unde oare izbucnise furtuna aceasta? În general, suntem capabili de a depista la timp lucrurile care îi tulbura pe copiii noştri. De data aceasta însă am fost luaţi prin surprindere!

Abia după multe încercări de a ne apropia, fiul meu şi-a vărsat oful: niciunul dintre colegii şi prietenii săi din clasă nu veneau la acel curs, iar el se temea că va fi singur şi că nu îşi va putea face prieteni. Bingo! Am răsuflat uşuraţi…

 

Exprimarea sentimentelor

Cu cât sunt mai mici, cu atât copiii îşi exprima mai greu sentimentele. Nu au încă vocabularul emoţional suficient de dezvoltat astfel încât să poată exterioriza într-o formă „socială” ceea ce îi supără. Un copil trist, speriat, deprimat este deseori catalogat de către adulţi drept „neascultător”, „obraznic” sau „nerecunoscător”. Sunt formule pe care nu o dată le-am auzit în jurul meu şi care, din păcate, fac parte dintre epitetele des folosite de către părinţi şi bunici în „dialogul” cu cei mici.

Este extrem de important ca părinţii să îi înveţe pe copii să exprime ceea ce simt, încă din primii ani de viaţă; cea mai la îndemână metoda rămâne propriul exemplu. Vorbindu-le despre propriile sentimente, copiii le identifica şi „jonglează” cu ele cu mai multă uşurinţă.

 

Situaţii noi

Lucruri lipsite de importanţă pentru adulţi, cum ar fi plecarea în vacanţă, mutarea în alt oraş a unui prieten, începerea unui curs de vară etc pot fi adevărate pietre de hotar pentru copii. O schimbare o atrage pe alta, astfel încât copiii pot generaliza cu uşurinţă: plecarea în vacanţă înseamnă despărţirea de prieteni, echivalentă cu singurătatea şi deci cu neacceptarea. Copilul trebuie să părăsească un mediu care îi oferă siguranţă, în care se simţea bine, pentru a face faţa necunoscutului. Sunt lucruri care creează nesiguranţă, confuzie şi anxietate, însă odată ce acceptăm noi, părinţii, acest lucru, va fi mai uşor pentru toată familia să meargă mai departe şi să se bucure de schimbare.

Părinţii nu trebuie să minimizeze importanţa pe care cel mic o acordă acestor „mărunţişuri”, deşi deseori copilul nu exprimă în cuvinte tulburarea resimţită. Bineînţeles, trebuie evitate batjocoririle, ironizările sau violențele verbale. Nu uitaţi că mediul afectiv al unui copil este esenţial pentru bună să dezvoltare interioară! Tocmai de aceea, atunci când mediul este instabil sau perturbat, copilul poate resimţi un stres major, lansând „strigăte de ajutor”.

 

Strigăte de ajutor

Psihanalistul Speranţa Farca, în volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici, educatori (Editura Trei, 2010), enumeră strigătele de ajutor ale copilului, pe care de cele mai multe ori noi, părinţii, le interpretăm greşit. Astfel: dependenţa, răsfăţul, timiditatea, lenea, revolta, neascultarea, hiperactivitatea sau izolarea sunt toate semne care ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne întrebăm serios: ce îl supără oare pe copilul meu?

 

Cum îmi pot ajuta copilul să facă faţă schimbărilor?

Psihologul Suzanne Vallières vorbeşte pe larg despre acest subiect în volumul Trucuri psihologice pentru părinţi (Editura Polirom, 2011). De la ea învăţăm că primul pas pe care părinţii trebuie să îl facă este să conştientizeze că şi copiii pot fi stresaţi, să fie atenţi la semnalele pe care le transmit aceştia şi să reacţioneze dacă este nevoie. Iată şi alte câteva lucruri pe care le putem face:

  • Lasă-l pe copil să se exprime. Nu întotdeauna ştim care este cauza reacţiilor sale, cel mai bine este să îl încurajăm să vorbească despre temerile lui.
  • Acordă importanţa cuvenită situaţiei şi încearcă să afli cât mai multe despre ceea ce îl sperie.
  • Dedramatizeaza situaţia. Pe cât posibil, ramâneţi calmi în faţa unui copil anxios faţă în faţă cu o situaţie nouă. Nu încerca să îl linişteşti prea mult ori să îi arăţi o compasiune exagerată; acest lucru i-ar crea impresia că este bine să fie speriat. În schimb, explică-i că neliniştile sale sunt o reacţie normală, dar pe care va trebui să o controleze. Foloseşte situaţia în favoarea sa, învăţându-l cum să îşi gestioneze sentimentele în astfel de cazuri.
  • Reasigurări. O îmbrăţişare şi un pupic fac minuni întotdeauna! Confruntă-l cu realitatea şi oferă-i informaţii reale ca alternativă la scenariile negative pe care şi le-a făcut. „Şi dacă nu vei reuşi să îţi faci nici un prieten, ce ai putea face?”, „Ce poţi face ca să nu se întâmple asta?” etc.
  • Pune stop. Odată ce aţi stabilit împreună ce simte şi ce este de făcut, nu accepta reîntoarcerea în acelaşi „joc”. Cu blândeţe, explică-i că atâta timp cât va evita situaţia de care se teme, fricile vor creşte şi îl vor ţine departe de experienţe minunate.
  • Laudă-l. Orice succes şi orice situaţie dificilă depăşită trebuie lăudate şi, de ce nu, sărbătorite.
  • Ţine cont că de modul în care învaţă acum să facă faţă schimbărilor depinde reacţia sa viitoare, când viaţa de adult îi va aduce provocări mai mari şi mai multe.

 

Copilul tău cum reacţionează atunci când se confruntă cu o situaţie nouă?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație