De ce să nu spui niciodată „Copilul meu nu o să facă niciodată așa!”

„Copilul meu nu o să facă niciodată asta”, „Copilul meu nu o să facă niciodată așa”, ”Copilul meu  nu are cu să se comporte așa vreodată”.  De câte ori ai auzit sau ai spus frazele astea?

Eu am spus de multe ori și chiar credeam că spuneam. M-am bătut cu pumnii în piept încă de dinainte să se nască copiii. „Copilul meu va dormi singur în pătuțul lui, în camera lui”. De la șase luni și până la 6 ani a dormit cu mine în pat.

„Copilul meu nu va primi suzetă. E un obiect inutil de care mulți părinți s-au chinuit să scape mai târziu”. A primit suzetă de la 2 săptămâni de viață.

„Copilul meu nu se va tăvăli prin magazine și nici prin metrou”. Primul nu s-a tăvălit, îmi place să cred că a fost un aluat bun. Al doilea încă se mai tăvălește la 4 ani și ceva.

Și tot așa. Am spus asta și când a început să meargă și când l-am înscris la grădiniță și când a mers la școală.

Cea mai recentă a fost legată tot de comportamentul copilului cel mare. Pentru că este un copil extrem de cuminte, foarte serios, foarte empatic, foarte sensibil, care niciodată nu caută conflicte, tot timpul pacifist, am crezut că nu va putea nici măcar să se certe cu colegii, darămite să se bată.

Zilele trecute, a venit un părinte de-al unui coleg de clasă al copilului meu care mi-a spus că odrasla mea a bătut-o pe a lui. Nu obișnuiesc să mă cert cu părinții pentru prostiile și neînțelegerile copiilor, însă, de această dată eram în stare să-l iau de guler. Dacă mi-ar fi spus că băiețelul meu cel mic l-a bătut pe copilul lui, da, aș fi lăsat capul în pământ și mi-aș fi cerut scuze în numele lui. Dar băiatul meu cel mare este un exemplu de comportament. Toți cei care interacționează cu el spun că este cel mai cuminte copil din lume. Cum adică s-a bătut? Cum adică a bătut un copil? Da, a făcut-o și a recunoscut, dar nu a putut să-mi spună exact motivul pentru a apelat la violență.

Probabil voi mai spune de multe ori în viață „Copilul meu nu o să facă niciodată așa”, căci așa e natura umană, nu învățăm și avem impresia că dacă noi ne crește copiii într-un fel, dacă noi avem niște principii și ei le vor respecta din prima zi.

De ce „copilul meu nu o să facă niciodată așa”?

Am spus asta pentru că eu știam mai bine cum e copilul meu sau pentru că doar credeam că știu mai bine. Sunt o mamă bună și mamele bune nu cresc copii care fac lucruri stupide, lucruri rele sau ridicole.

Părinții buni cresc doar copii buni, perfecți, fără să le fie vreodată rușine de acțiunile lor. Ei bine, realitatea m-a plesnit peste față. Nu s-au întâmplat lucruri nemaivăzute, lucruri ieșite din comun care să „mă facă de rușine”. S-au întâmplat lucruri care credeam că nu se vor întâmpla. Și probabil se vor mai întâmpla. Probabil voi ajunge în situația în care să spun că niciodată copilul meu nu va chiuli de la școală, niciodată copilul meu nu va pune gura pe alcool, niciodată copilul meu nu va conduce mașina fără permis. Probabil așa au spus și părinții mei când eu eram adolescentă. Le-am făcut pe toate și nu s-a ales praful de mine și de nimeni din gașca mea de prieteni. Însă, în momentul în care au aflat că odrasla lor despre ei credeau că „nu va face niciodată așa”, a făcut lucruri care i-au făcut de rușine, s-au gândit că aș putea fi pe veci pierdută și că nu voi ajunge adultul pe care și l-au imaginat ei.

Și eu mi-am mințit părinții și probabil și copiii mei mă vor minți, la fel cum am făcut tot felul de lucruri despre care părinții mei nu au aflat niciodată.

De ce le-am făcut? Nu pentru că așa m-au crescut părinții. Mi-au oferit probabil cea mai bună educație, așa cum încerc să le ofer și eu copiilor mei.

Însă educația nu are legătură cu acțiunea impulsivă a copilului. Copilului nu va face anumite lucruri pentru că așa l-am educat noi. Va face ce va simți pe moment, ce va vedea în jurul lui. Pentru a-și rezolva problemele va aplica metodele de impuls, nu va sta să discearnă și nu se va gândi de 10 ori înainte dacă te va dezamăgi sau nu.

Copilul meu când s-a bătut la școală a făcut-o probabil pentru că a văzut că altfel nu se rezolvă conflictele, sau a fost o izbucnire de moment în urma unei hărțuieli. Sau pur și simplu a lovit. Nu am putut să-l cert pentru asta căci probabil aș fi pierdut confesiunile lui. I-am spus doar că noi nu obișnuim să ne lovim, că violența nu este o soluție și că dacă vrea să stăm de vorbă o putem face. M-a rugat să vorbesc cu copilul respectiv însă i-am spus în cel mai prietenesc mod că aș putea să o fac, dar s-ar putea ca mai târziu să râdă copiii de el că îi rezolvă mama lui problemele.

Recunosc că multe vreme după aceea m-am gândit cum e posibil? Și probabil mă voi gândi de multe ori de aici înainte.

Tu când ai spus „copilul meu nu va face niciodată așa”?

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație