Copilul meu, prietenul meu!

Relația cu copilul ar trebui să se bazeze pe prietenie, respect și încredere

…doar așa vom reuși să dezvoltăm o relație armonioasă între noi

Ca în orice prietenie, relația cu copilul începe să se construiască și să se dezvolte din prima zi în care facem cunoștință unul cu altul. Este o relație la care vom lucra toată viața, iar dacă nu vom ști să gestionăm anumite crize, nu vom trece peste anumite purtări și comportamente, nu ne vom respecta reciproc, se poate ca rezultatul să nu fie cel visat de noi.

Înainte de toate, trebuie să ținem cont de faptul că bebelușul nu are de unde să cunoască respectul, nu are de unde să știe că anumite reguli se respectă în orice situație, iar tu vei fi cea care va trebui să-l învețe tote aceste lucruri. Și cum vei putea face cel mai bine acest lucru decât prin comportamentul tău pe care cel mic îl va imita.

Reguli solide ale relației cu copilul meu

Încă din primele zile de viață ale copiilor mei, mi-a plăcut să-i privesc ca pe niște parteneri ai vieții mele. Eram cumva colegi în această nouă viață ce ni se deschidea tuturor. Conștient sau inconștient, simțeam că trebuie să le acord un loc foarte important în viața, casa și timpul meu și să-i tratez cu respect. Le-am girat toată încrederea mea și abia acum încep să culeg roadele.

Orice făceam, orice spuneam, ei erau în centrul discuției. Le-am explicat și cel mai mic lucru pe care l-am întâlnit în casă: de ce curge apa la chiuvetă, de ce pe jos avem covoare, cum pregătesc supa pentru ei, de ce ninge, de ce se îngălbenesc frunzele, de ce ne înțeapă țânțarii, deși ei aveau doar câteva luni. Și de 4 ani tot vorbesc așa. Cred că pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am răspuns cu ”Nu știu” întrebărilor copilului, iar atunci s-a întâmplat că într-adevăr nu știam răspunsul. E adevărat că cel mic nu prea pare interesat, căci este doar un bebeluș, însă aștept momentul în care va ajunge la vârsta copilului cel mare și va alimenta el aceste discuții interminabile despre orice și despre nimic.

Le-am dat mână liberă

Mai mult decât atât, le-am dat mână liberă să facă ce vor și am intervenit doar atunci când era un real pericol. Tot timpul le-am explicat care sunt consecințele faptelor lor și am încercat să evit pe cât posibil ”NU e voie!”. Le-am expicat că am încredere în ei și că sunt convinsă că vor alege ce e bine. I-am asigurat că sunt lângă ei dacă au nevoie de mine și le-am cerut ajutorul de fiecare dată, chiar dacă nu aveam nevoie de el.

Nu am țipat și nu le-am vorbit urât

Asta a fost una dintre principalele reguli. Au avut și ei, ca toți copiii tentativa de a mă lovi atunci când s-au supărat. Zile întregi am repetat ca un papagal că nu e frumos să ne lovim, că eu nu fac asta și că aștept de la ei același lucru.

Au avut și ei tentative de a se tăvăli pe jos în magazine pentru că își doreau ceva anume. I-am ridicat de jos, fără cuvinte, i-am dus acasă, iar acolo, după ce s-au calmat le-am ținut o mică teorie despre ceea ce au făcut și ce nu aș vrea să mai facă.

Am încercat să le respect spațiul lor, lucrurile lor și timpul lor. Ei încă nu fac asta pentru mine, dar aștept cu nerăbdare ziua în care o vor face.

Într-adevăr sună ca la carte, dar nu a fost deloc simplu. Am clădit relația cărămidă cu cărămidă, în fiecare zi. Am trecut prin momente grele în care simțeam că lupta este pierdută. Uneori, aveam impresia că îmi scapă din mână copilul și nu voi putea să-i ofer educația pe care mi-o doresc. Mă imaginam peste câțiva ani cu un copil răsfățat cu care nu mă voi înțelege. Mi-a luat 4 ani să devin prietena copilului meu cel mare. Cu cel mic, încă mai am mult de lucru. Eu sunt prietena lui, dar el nu e încă prietenul meu. El mai are de învățat ce înseamnă să ne respectăm reciproc și că trebuie să depunem eforturi pentru a ne simți bine unul cu celălalt.

Voi ce relație aveți cu copiii voștri?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație