Copilul tău e mofturos la masă? Iată câteva soluții!

Am un copil mofturos! „Ce-a mâncat azi Luca, mamă? Să îi dau un pic de pâinică? Că altceva nu a vrut să mănânce… Mănâncă Luca ceva sau tot sân îi dai?”

Acestea sunt doar câteva mostre din discuţiile pe care le avem zilnic cu părinţii noştri

De peste un an de când îl avem pe Luca ei nu se mai interesează de meniul nostru, ci ne chestionează despre câte grame a mai mâncat nepotul lor, dacă bea destulă apă şi mai exact câţi mililitri şi se întreabă semi-retoric când o să mănânce mititelul ca ceilalţi copii. Şi totuşi, copilul nostru de aproape 13 luni, în continuare alăptat, cântăreşte 12 kilograme, chiar dacă mănâncă mai prost decât o furnică, adică puţin spre deloc.

Au fost momente în care am părut disperată că Luca nu va mânca niciodată, căci după patru luni de la momentul diversificării, adica 10 luni ale lui, nimic nu părea să îi placă: nu legume, nu fructe, nu carne, ba mai mult, se procopsise şi cu o dermatită atopică care ieşea la suprafaţă cu fiecare iaurt sau brânzică din care gusta. Sigur că m-am bănuit o bucătăreasă proastă, lamentabilă şi netalentată şi mărturisesc că această idee mă bântuie uneori şi acum. Dar am început să mă documentez, să caut soluţii şi mai ales să aflu care sunt cauzele pentru care fiul meu nu voia să guste nimic.

M-am liniştit când am aflat că este o problemă universală a copiilor

Buun, deci am un copil normal. Totuşi, de ce nu mănâncă? Ce spun specialiştii? Ei bine, rezumând într-o frază nopţile de citit cărţi de puericultură, specialiştii spun în cor să laşi în pace copilul care refuză să mânănce, să nu-l forţezi şi să nu îl pedepseşti, și nici să îl recompensezi dacă tocmai a devorat cele trei feluri de mâncare puse în faţă.

Am decis aşadar că e vremea să încetez cu grijile şi să am încredere în apetitul copilului meu. Din acel moment, adică după vârsta de 11 luni, Luca a început să ciugulească de ici, de colo, părând că îi place mai mult mâncarea din farfuria părinţilor decât cea bebeluşească.

Dar de ce refuză copiii mâncarea?

Există copii şi copii, aşa că nu există explicaţii universale în cazul refuzului mâncării. În timp ce un copil de şase luni poate să devoreze ca un pui de leu 100 de ml de piure, altul nu va vrea să înghită nici măcar două linguriţe din aceeaşi mâncare. Este cunoscut faptul că acelaşi copil care acasă refuză vehement mâncarea, în vizită sau în locuri publice el se va comporta total diferit şi va mânca cot la cot cu alţi copii, uimindu-şi părinţii.

Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, povesteşte într-un articol despre refuzul mâncării la diferite vârste: „...copilul poate să refuze roşi­ile pen­tru culoa­rea care îi amin­teşte de sân­gele scurs din rana sa de la genunchi. Un copil poate refuza frip­tura de pui pen­tru că, după o ast­fel de mîn­care, s-a simţit rău şi a văr­sat. Un altul poate să nu mănînce pier­sici din cauza ase­mă­nă­rii nume­lui fruc­tu­lui cu anima­lul pre­fe­rat (o pisică pufoasă).

Dincolo de Ocean, celebrul pediatru american T. Berry Brazelton are câteva teorii dezvoltate şi în cartea Puncte de cotitură de la 3 la 6 ani: dezvoltarea emoţională şi a comportamentelor copilului. El sustine ideea că nu trebuie să-l forţezi pe cel mic atunci când este clar că nu vrea să mănânce şi îi sfătuieşte pe părinţi să fie atenţi la apetitul copilului încă din momentul diversificării: „Va mânca hrană solidă? La început, probabil că nu. Orice bebeluş este reticent faţă de orice aliment nou. Îl va molfăi şi îl va scuipa încet. Trebuie să aveţi răbdare(…). Ajută, de asemenea, dacă veţi continua să-i oferiţi mâncarea nouă la fiecare masă. Mulţi bebeluşi şi copii mici au nevoie să se obişnuiască cu noul gust şi noua textură înainte să înghită alimentul. După ce introduceţi noul aliment de cinci până la cincisprezece ori, el încetează să mai fie nou. În cele din urmă, ei vor accepta un nou aliment dacă le este oferit în mod repetat. Însă nu-l forţaţi niciodată. Doar oferiţi bebeluşului o lingură de mâncare de câteva ori. Când se opune, respectaţi opţiunea sa şi încercaţi din nou la masa următoare. Nu trebuie să asocieze noile gusturi şi texturi cu luptele. S-ar putea să le refuze şi mai vehement şi pentru totdeauna.

Consecinţele „luptelor” la masă pot fi grave. Speranţa Farca spune: „Doar dacă refu­zul copi­lu­lui întîm­pină impu­ne­rea părinte­lui există ris­cul de a genera pro­bleme ali­men­tare. Cel mai pro­ba­bil, copi­lul se va lupta pen­tru liber­ta­tea lui, pre­fe­rînd să să înfo­me­teze decât să se simtă supus adul­tu­lui. Va putea înlo­cui res­pin­ge­rea pen­tru per­soane cu cea pen­tru ali­mente. Va putea exprima supă­ră­rile ca dureri de burtă, anxi­e­tă­ţile ca stări de vomă şi va înlo­cui nevoia de apor­turi nar­ci­sice cu cea de aport ali­men­tar. Tot­o­dată, copi­lul forţat să mănînce este puter­nic agre­sat şi întors dintr-un prim exer­ci­ţiu de liber­tate. De aceea, şanta­jul afec­tiv, ame­ninţa­rea, pedeapsa, con­di­ţio­na­rea şi forţa­rea nu sunt de joacă şi deci, nu îşi au locul şi ros­tul la masă.

Copii, jucaţi-vă cu mâncarea!

Şi totuşi, cum să îl determin să mănânce măcar un fruct sau o gustare mică-mică, cât să le spun bunicilor că a mâncat ceva nepotul lor? Aceasta este întrebarea plină de frustrare pe care şi-o pune zilnic părintele unui copil care nu este mâncăcios. Tot Speranţa Farca este de acord că cel mic învaţă despre lumea alimentelor prin joc, afirmând că „masa pentru copil este un joc cu alimentele, cu ambalajul sau suportul lor, cu obiectele şi persoanele din jur. E un joc de experimentare, comunicare, testare, tatonare, combinare, sortare, alegere, gustare, modificare, încorporare. Copilul poate fi şi singur, preocupat de alimente, de modificarea lor. El cercetează şi are nevoie de un spaţiu sigur şi să nu fie întrerupt.” Aladar, lăasaşi-vă copiii să se joace cu mâncarea!

Şi americanul T.Berry Brazelton încurajează părinţii să îşi observe copilul în timp ce se joacă cu bucăţelele de mâncare şi să înţeleagă printre rânduri ce simte copilul. Secretul, spune el, stă în atenta observare a manifestărilor copilului în timpul jocului care-şi foloseşte noile aptitudini cu ajutorul mâncării: “Când copilul de doi ani îngrămădeşte mâncarea ca să facă un turnuleţ pe care apoi îl dărâmă pulverizându-l în toată camera, s-ar putea crede că face aceasta ca să-şi enerveze părinţii. Când aruncă o bucată de mâncare peste marginea tăviţei, apoi încă una, apoi o a treia bucată, părinţii vor fi cu siguranţă supăraţi că mâncarea nu ajunge în gura lui. Când copilul de trei ani vă arată pictura pe care a făcut-o din morcovi portocalii şi fasole verde, el dovedeşte bogăţia limbajului său şi noua sa înţelegere a frumuseţii culorilor, după felul în care le aranjează. El foloseşte mâncarea pentru a-şi testa noile aptitudini. Părintele resimte acţiunea copilului ca pe o sâcâială şi ca pe o dezordine făcută pe seama unor ingrediente importante şi obţinute cu efort. <<M-am chinuit să gătesc aceste două legume, morcovi şi fasole pentru el. Şi tot ce face este să se joace cu ele.>> Mama pierde din vedere celelalte două tentaţii pe care legumele le oferă copilului: culorile şi texturile.

Aşadar, dragă mămică de copil mofturos, nu-l pedepsi şi nu ţipa la el atunci când ţi se pare că nu a mâncat destul. Riscul este, după metoda Brazelton, ca cel mic să asocieze masa cu pedeapsa, marcându-l pentru viaţa de adult. „Când copilul începe şi să-şi piardă interesul de a mânca, pur şi simplu luaţi-i farfuria spunându-i <<Gata!>> sau <<Se pare că ai terminat de mâncat, ţi-a plăcut?>>. Apoi luaţi-l de la masă şi lăsaţi-l jos să se joace singur. Va fi mai eficient să-i stopaţi comportamentul în acest mod ferm dar blând decât criticându-l şi pedepsindu-l. În cele din urmă va înţelege că poate să stea la masă cu familia doar dacă învaţă să mănânce ca toţi ceilalţi. Va fi mult mai motivat să imite manierele de la masă ale adultului dacă orele de masă nu vor fi asociate cu pedeapsa”, afirmă pediatrul T.Berry Brazelton.

Câteva idei pentru mamele cu copii mofturoşi

  • Nu, copilul tău nu este un alintat! Refuzul lui de a mânca este un semnal că ceva se întâmplă cu el, fizic sau psihic, aşa că încearcă să observi ce ar putea determina un asemenea comportament.
  • Ai răbdare! Dacă medicul pediatru îţi recomandă începerea diversificării de la șase luni, asta nu înseamnă că vei avea un copil care va mânca de la şase luni şi o zi. Unor copii le ia câteva luni să se obişnuiască cu alimentele solide.
  • Jocurile de-a mâncarea sau manipularea copilului de a-l face să mănânce sunt metode care nu dau rezultate pe termen lung, ci satisfac dorinţele părintilor pe loc. Mai bine un copil nemâncat decât un viitor adult care să aibă toată viaţa probleme cu mâncarea din cauza acestor joculeţe.
  • Lasă copilul să-şi aleagă legumele şi fructele preferate, în funcţie de nevoile organismului lui. El va şti cel mai bine de ce are nevoie.
  • Încurajează copilul să ajute la pregătirea mesei. Chiar şi cei mai mici pot să amestece în aluat şi sunt şanse să vrea să guste mâncarea dacă au participat la preparea ei.
  • Lasă copilul să se ridice de la masă când termină de mâncat. Un copil mic nu are răbdarea necesară să stea la masă până când toată lumea termină de mâncat. Lasă-l să se joace în linişte în bucătărie până când termină şi ceilalţi.
  • Nu-l şantaja cu dulciuri doar ca sa te asiguri că îşi va mânca ciorbiţa la prânz, nu faci decât să încurajezi comportamente alimentare greşite şi să-i spui prin comportamentul tău că ciorba nu este cea valoroasă, ci dulciurile.
  • Ai incredere în copilul tău! El ştie ce şi când să mănânce. Studiile au arătat că şi copiii care mănâncă puţin cresc sănătos luându-şi din mâncare nutrienţii de care au nevoie.

Cum este pentru voi ora de masă, un prilej de stres sau unul de distracţie? Ai un copil mofturos sau mâncăcios?

Îți recomandăm și ”Copilul meu NU mănâncă!”, cartea celebrului medic pediatru Carlos Gonzalez, și află ce e de făcut atunci când copilul chiar nu mănâncă. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație