Cum e să fii copil şi să înveți ceva nou. Non stop.

Cum e sa fii copil si sa inveti in fiecare zi / Totul despre mame

Sau legătura dintre chinurile de la sala de sport și cele din sala de clasă

M-am apucat de sală. După ani de zile de abstinență de la orice efort fizic decât cel pe care nu îl poți evita. În timp ce făceam abdomene cu dinții încleştați, am înțeles cum e să fii copil.

La sală, am păşit cu emoție, nesiguranță, stângăcie şi ruşine. Cum credeam că am înțeles un excercițiu, cum apărea Elena, o mămică extraordinară şi super sportivă, să-mi spună să mă-nclin mai mult sau să țin mâinile mai sus şi exercițiul devenea de 10 ori mai eficient. Adică durea ca naiba.

Revelată şi îndurerată

Mă dor toți muşchii şi muşchiuleții pe care nici măcar habar n-aveam că-i posed. Mă simt de parc-aş fi luat bătaie cu parul, sistematic, pe toată întinderea mea. Ştiu de ce suport toate astea: vreau tonus, un fund mai mic, un abdomen plat, energie, vreau să am grijă de mine. Dar drumul e greeeeu, dureros, îți vine să renunți şi să te bagi în pat cu un film şi-o ciocolată mare, să uiți de toate. Aş avea şi opțiunea asta. Inclusiv faptul c-o am şi o țin ascunsă-n mâneca hanoracului mă face să mă întorc la tortura sălii. Mi se repeta că durerea de acum va fi bucuria de mâine. “Mâine”-le ăsta e o metaforă, să fie clar. A doua zi doare mai tare! Cred că e un mâine care stă, semiologic, pentru o lună, două, trei. Mă simt la sală vulnerabilă, mă simt ca un COPIL.

Copiii n-au cale de scăpare

Odată născuți, copiii au de parcurs nişte etape fireşti, pe de-o parte, la care se adaugă etapele pe care le stabilim noi, părinții. Sunt şi ei fragili, nesiguri, neîndemânatici. Şi cum cuceresc un teritoriu nou, cum exercițiul se complică. Ai învățat să mergi în două picioare? Perfect! Acum să luăm olița. Dar n-ar strica să aflăm cum face vaca, cum se zice în engleză “mă cheamă…”, să aruncăm un ochi la grădinița unde, după ce spui că-i drăguț, te trezeşti uitat cu orele şi habar n-ai dacă mai vine cineva după tine sau nu. Mai începe şi şcoala. Aparat după aparat, grupă musculară după grupă musculară. Ai deprins adunările şi nu mai faci febră la mâini încercând să scrii “Ana are mere”? Super, e momentul să trecem voioşi la scăderi, dictări, ba, de ce nu, fracții şi fizică?! (am ghinionul să-mi treacă băiatul în clasa a doua şi Ministerul Învățământului a decis că nişte fracții la opt ani nu-s mare brânză). Toate astea se petrec constant, în ritm amețitor, fără pauze reale, fără posibilitatea să renunți şi să te refugiezi sub plapumă cu ciocolata. Mergi înainte, deşi te dor muşchii, doar eşti copil, nu-i aşa, şi poți!

Antrenorul dulce mult aduce

La sală, la exercițiul recopilăritului, sunt “în clasă” cu Cristina, prietena mea nouă. Cu ea strâng din dinți în timp ce Elena ne antrenează benevol şi scoate untul din noi. Dar o face într-un mare fel! Umileşte cu fizicul ei mulți sportivi, însă pe noi nu ne-a umilit niciodată. Ne-a lăudat pentru cele 3 (TREI!) abdomene pe plan înclinat, în loc să ne dea peste ceafă. Ne-a arătat că se poate mai mult lucrând în fața noastră. Ne-a motivat cu vorbe bune pentru fiecare țopăială în plus față de țopăiala din ziua precedentă. Nu s-a enervat când ne-am prăpădit de râs la exercițiul din bazin pe minge (ce imagine!) şi nici când i-am spus că nu fugim de ea doar pentru că ştim că ne-ar prinde. Ne tolerează ifosele, plângerile, amenințările cu demisia şi ne face să revenim zi după zi. Oare fac eu asta cu propriul meu copil în fiecare zi? Oare mă abțin să-l ameninț că dacă nu scrie/citeşte/învață va ajunge vai de el? Şi am răbdare să-l simt când nu mai poate şi să-l motivez arătându-i că se poate? Nu oricum, ci făcând eu însămi mai mult, cu zâmbetul pe buze? Hai să zicem că în 60% din cazuri, da. Dar am şi scăpări. Momente când nu mă mai abțin şi toate sfaturile de parenting se ascund sub un preş mental dând drumul unui alt tip de antrenament. Gen rugby, probabil… Dacă mâine, Elena ne-ar lua la şuturi verbale pe mine şi pe Cristina, dacă ne-ar arăta ce bicepşi are nu ştiu ce domnişoară sau ne-ar demonstra cu oglinda în față cât suntem de stângace, aş mai călca eu la sală? Hmmm… nu prea cred. Şi-atunci ce să zici de copii?!

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație