Cum îi învăţăm pe copii să se poarte fără să-i pedepsim?

„Cum pot copiii învăţa să se poarte dacă nu-i pedepsim niciodată? Nu i-aş lovi, dar cum rămâne cu time-out-ul şi cu consecinţele? Toată lumea ştie despre copii că au nevoie de disciplină.”

„Aveţi copii?!! Cu siguranţă nu, altfel aţi şti că acest fel de parenting este impsibil şi copiii ar deveni delincvenţi!”

Vino la întâlnirea cu dr. Laura Markham, din 13 mai 2017, și află cum poți deveni părintele blând de care copilul tău are nevoie sau cum îți poți ajuta copilul să devină un adult inteligent emoțional. Detalii AICI.

Foarte rar îi pomenesc pe copiii mei în postările mele, dar sunt întrebată adesea pentru că părinţii vor să ştie dacă acest tip de parenting chiar funcţionează. Aşa că, acum câţiva ani, când am primit aceste două tipuri de comentarii într-o săptămână, am decis să le răspund public şi să ofer perspectiva copilului. Acesta a devenit unul dintre textele mele populare aşa că îl republic în fiecare an.

Ca să vă explic cum învaţă copiii să devină oameni buni fără a fi pedepsiţi, m-am îndreptat către cea mai bună sursă: propriii mei copii. Ei nu au fost niciodată pedepsiţi, nici supuşi la time-out sau alte consecinţe şi pedepse inventate de părinţi. Şi totuşi sunt acum tineri grijulii, responsabili, fericiţi şi de succes. Cum explicaţi asta?

Când îi întreb pe alţii, rămân nedumeriţi.

Fiul meu de 20 de ani: “Tu şi tata aţi fost mereu drăguţi cu noi. Aşa că de ce n-am fi fost şi noi drăguţi cu voi?”

Fiica mea de 16 ani: “Vă iubim pe tine şi pe tata. Sigur că încercăm să nu vă dezamăgim.”

Eu: “Dar cum aţi învăţat să vă purtaţi fără să fiţi pedepsiţi?”

Fiica mea: ”De ce ne-ar fi învăţat pedeapsa să ne purtăm? Asta ne-ar fi făcut să ne displacă părinţii şi să ne pierdem respectul pentru ei. De ce ar asculta copiii pe cineva pe care nu-l respectă?”

Eu: Ce înţelegi prin “a asculta”?

Fiica mea: ”Ştii tu, să faci ceea ce ţi se spune. Cunosc atât de mulți copii care au avut o relaţie proastă cu părinţii, aşa că au minţit şi s-au răzvrătit cât de repede au putut. Dar eu n-am vrut să-ţi încalc regulile, am văzut semnificaţia lor. De ce n-aş fi ascultat de tine?”

Eu: ”Dar cum ai învăţat să nu loveşti, de exemplu?”

Fiul meu: “Mereu am ştiut, încă de când am amintiri, că nu vreau să lovesc alţi copii pentru că i-ar durea. Dar uneori, dacă eram foarte supărat, nu-mi păsa. Dar pentru că tu ai înţeles mereu, eram capabil să mă opresc din a răni pe cineva. Şi pentru că tu înţelegeai de ce aveam astfel de sentimente, mă făceai să am o părere mai bună despre mine.”

Fiica mea: ”În orice caz, fie că foloseşti pedeapsa sau nu, copilul învaţă să nu lovească. Dar dacă îl pedepseşti ca să nu lovească, învaţă să nu lovească pentru ca să nu sufere el. Dacă te foloseşti de empatie ca să-l înveţi, el învaţă să nu lovească ca să nu-i facă pe ceilalţi să sufere. Aşa devine o persoană mai bună. Invaţă să îi pese de ceilalţi.”

Nu sunt un părinte permisiv. Am standarde mai înalte decât mulţi părinţi  pe care îi cunosc şi pe care uneori copiii mei le contestă. Şi setez o grămadă de limite, dar mereu cu empatie şi cu înţelegerea sentimentelor lor.

Şi dacă voi credeţi că aceşti copii au fost mereu ascultători şi n-au avut nevoie de disciplină, familia mea n-a uitat încă tantrumurile băiatului meu care la trei ani care ne făceau părul măciucă şi nici faptul că am înlemnit când fata mea a lovit groaznic o colegă de joacă la vârsta de șase ani.

Să-mi cresc copiii a fost minunat, dar nu lipsit de provocări. Au fost momente când alţi părinţi i-ar fi pedepsit.

Dar am aflat că învaţă mai repede când nu sunt pedepsiţi. Când i-am ajutat să atingă standardele mele înalte şi i-am antrenat să-şi dezvolte abilităţile necesare. Când m-am concentrat şi am adoptat o atitudine plină de compasiune şi m-am reconectat cu ei şi i-am ajutat să-şi înţeleagă sentimentele. Când am rezistat impulsului de a-i controla şi nu am intervenit ca să-i salvez de consecinţele naturale ale acţiunilor lor, ca să înveţe lecţii de viaţă prin propria lor experienţă.

Sigur, copiii au nevoie de disciplină. Dar verbul “a disciplina” înseamnă “a îndruma”. Nu există niciun motiv pentru ca disciplina noastră să devină punitivă. Nu putem de fapt controla o altă persoană. Tot ce putem face este să o influenţăm. Iar pedeapsa erodează această influenţă. Dacă vrem să ne accepte copiii îndrumarea, trebuie să menţinem o relaţie pozitivă cu ei. Ar trebui să adaug că ai mei copii nu singura “dovadă” in acest sens.

Iată o întregă pagină de părinţi ce îşi împărtăşesc experienţa AICI.

Tipul acesta de parenting este dificil pentru că părinţii trebuie să-şi controleze emoţiile

Dar vestea bună este că e plin de satisfacţii deoarece copiii se poartă mai bine şi relaţia părinte-copil e mult mai agreabilă. De asemenea, aceşti copii devin adulţi mai sănătoşi, mai fericiţi şi de aceea mai înclinaţi către succes atât în viaţa sentimentală cât si pe plan profesional.

Există acum sute de mii de părinţi ca mine, care nu au folosit niciodată pedeapsa şi ai căror copii au devenit adolescenţi şi adulţi minunaţi. Niciodată nu a fost nevoie să fie ameninţaţi ca să se conformeze. De ce? Pentru că aceşti copii VOR să facă alegerile bune, alegerile spre care i-am îndreptat de-a lungul anilor.

Toţi copiii ştiu care e alegerea corectă

Închisorile noastre sunt pline de foști copii care au fost crescuţi cu pedeapsă şi care au ştiut că fac rău. Copiii crescuţi fără pedeapsă sunt mai înclinaţi să facă doar alegerile corecte pentru că:

  1. Sunt mai receptivi la sfaturile noastre chiar în anii adolescenţei.
  2. Sunt mult mai disciplinaţi, iar asta se întâmplă doar când setăm limitele cu empatie şi ei le acceptă. Renunţand la ceea ce îşi doresc, făcând ceea ce noi le cerem, ei se disciplinează singuri, spre deosebire de copiii ce sunt pedepsiţi și care nu “aleg” acea limită, ci sunt obligaţi să o respecte şi nu exersează singuri disciplina.
  3. Sunt capabili să facă alegerea corectă pentru că au învăţat să-şi gestioneze emoţiile. Ei pot rezista impusurilor ce i-ar putea deturna de la calea cea bună.

Dar dacă folosiţi parentingul paşnic, rămâneţi calmi şi aveţi empatie şi totuşi copilul nu cooperează? Bine aţi venit în clubul nostru. Sigur că asta se întâmplă uneori cu copiii mei. Toţi copiii au zile când emoţiile îi domină, exact ca oamenii “mari”. Reconectarea şi empatia de obicei îi ajută pe copii să-şi gestioneze emoţiile şi să coopereze. Dar uneori copiii au nevoie să le ascultăm toate acele sentimente încurcate. Nu cu cuvinte, ci cu râsete şi uneori plânsete. Despre asta vom vorbi în alt text.

Autor: Dr. Laura Markham

Traducere din limba engleză de Marina Neciu, articolul original AICI.

Nu uitați, ne vedem cu Dr. Laura Markham sâmbătă, 13 mai 2017, la RIN Grand Hotel la o nouă serie de Conferințe. Detalii și înscrieri AICI.

 

Intră în conversație