Cum ni s-a furat crocodilul

cum-ni-sa-furat-crocodilul-totul-despre-mame

Ce-am pățit când ni s-a furat crocodilul, mai ales că nu aveam niciun crocodil

Ce-am păţit când ni s-a furat crocodilul este o poveste ce merită zisă fără doar şi poate. Mai întâi, trebuie să va spun că noi n-aveam niciun crocodil. Sau mă rog, aşa credeam. Noi aveam doar o serie de animăluţe simpatice de pluş, printre care şi un hibrid de vulpe argintie şi şopârlă australiană, cu o pălărie fabuloasă de Chiriţă, o eroare clară de proiectare a fabricii de jucării şi la vederea căruia copilul meu cel mic a exclamat extaziat: „cocodrilu!!!” Italiana n-o ştia, dar, cum din romani ne tragem, a fost uşor de înţeles de ce i-a spus simpaticului animăluţ aşa.

Carevasăzică, aveam şi un crocodil printre pluşurile colocatare, iar copilul a creat instant o prietenie profundă cu el. Au devenit nedespărţiţi şi nimic nu se putea desfăşura în lipsa lui. O însoţea la masă, în oraş, la cumpărături şi la cinema, era părtaşul celor mai importante momente din viaţa ei, dar şi al celor mai banale, precum ora cinei sau momentul statului pe oliţă.

Toate ca toate, până într-o zi când am fost în vizită la grădina zoologică. Crocodilul nu putea fi absent de la întâlnirea cu suratele sale mişcătoare, aşa că şi-a ocupat, ca de fiecare dată, locul în braţele copilului. Ba a părut că intră într-un fel de dialog mimico-gestual cu animalele obligate să-şi petreacă zilele în captivitate, pentru că, de fiecare dată când treceam pe lângă vreun exemplar din te miri ce specie, acesta se ridica din starea lui vegetativă şi venea cu paşi lenţi, dar curioşi spre noi.

Cu lacrimi reale, nu de crocodil

La un moment dat, puştoaica mea a intrat într-un grup de copii de grădiniţă, cântând bate vântul frunzele şi ţinându-se de mână cu ei. Din toată incursiunea această grădnărească a ieşit teafără şi nevătămată, dar cu crocodilul pe minus. Nu ne-am dat seama chiar instantaneu de pierderea majoră, ci după vreo 5 minute, când, aşezate pe o bancă unde ne oprisem să mâncăm îngheţată, copilul a vrut să îl servească politicos şi pe crocodil, care nu mai era. A urmat o panică de gradul 1 şi o alertă de gradul 2, mai multe lacrimi mari cât casa şi suspinuri înduioşătoare, după care am început să alergăm disperate înapoi, pe traseul deja parcurs, ca să vedem dacă nu cumva micuţul crocodil a evadat din braţe şi a căzut pe aleile din grădina zoologică.

După vreo 10 minute sumbre de scotocit printre hipopotami şi zebre, cimpanzei şi peruşi, am văzut pălăria de Chiriţă deasupra unui grup compact de vizitatori, aidoma umbrelei cu care umblă ghizii prin metropolele lumii. Am alergat într-un suflet până acolo şi am observat că insolitul accesoriu de cap se afla nu pe scăfârlia crocodilului, ci pe capul unei fetiţe buclate, de aproximativ un an, care stătea confortabil pe umerii bunicii sale. Mărturisesc că, deşi am fost un pic şocată, am reuşit să îngaim câte ceva: Bună ziua, mă scuzaţi, cred că aceasta este pălăria noastră. Bunica, o doamnă elegantă, mi-a răspuns scurt că nici vorbă, e a ei. Nu se poate, îmi cer scuze din nou, am replicat, sunt absolut sigură că e a noastră, de fapt a crocodilului nostru, care, în fine, a dispărut şi nu-l mai găsim.

Glume şi dume la Zoo

Aveți un crocodil? Cu pălărie? Hahahahahahah, a izbucnit eleganta doamnă cu tonalitate discordantă cu înfățișarea,bănuiesc că nu vreţi să cred balivernele astea. E pălăria fetiţei mele, a cumpărat-o nora mea şi gata. După care s-a întors cu fetiţă cu tot şi a plecat bodogănind.

Cum n-aveam nicio dovadă concretă cum că nora n-ar fi nimerit şi ea la un moment dat magazinul fabricii de jucării care făcea erori de proiectare, a trebuit să ne lăsăm păgubaşi şi să renunţăm la a o urmări pe bunică (sau la gândul perfid de a o încolţi şi de a-i smulge pălăria). Aşa că ne-am strâns tare în braţe una pe alta şi ne-am îndreptat resemnate către ieşire.

Când ne pierdusem orice speranţă, am văzut cum dintr-o tufă de pe marginea aleilor se zărea un picior din vulpea-crocodil. Am alergat într-un suflet si am găsit jucăria pierdută, care era grav smotocită, cu aţa ce-i marca zâmebtul ruptă şi, bineînţeles, fără pălărie. Ce se întâmplase cu ea, nu ştim şi nici n-am aflat. O certitudine a fost faptul că aspectul deteriorat al pluşului mi-a dezamăgit fetița, care n-a vrut să ia jucăria beteagă şi s-a dus către poarta grădinii zoologice debusolată şi murmurând într-una ceva legat de crocodil. Eu l-am băgat repede în geantă şi l-am dus acasă, dar nici acolo n-a fost chip s-o înduplec să-i mai dea o şansă. De-atunci a rămas într-o pungă, în cămară, de unde s-a volatilizat misterios nu se ştie când, pentru că am încercat să dau de el şi nu-i, zici că a intrat în gaură de… crocodil.

Poate o fi plecat să-şi caute pălăria pierdută?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație