Află de ce trebuie să îţi doreşti un copil rezilient şi cum să îl creşti pentru a deveni astfel.
În fizică, rezilienţa defineşte proprietatea metalelor sau a aliajelor de a rezista la şocuri. În psihologie, ea reprezintă capacitatea de a face faţă vitregiilor vieţii, de a depăşi obstacolele cu perseverenţă, de a transforma suferinţele inevitabile în ceva mai bun, mai frumos, mai înalt.
Mulţi părinţi afirmă că tot ceea ce îşi doresc este să aibă un copil fericit. Ei bine, se pare că nu este de ajuns. Pe termen lung, cel mai bun lucru pe care îl pot dori pentru copilul meu este să fie rezilient, chiar cu preţul privării lui de mici conforturi imediate. În felul acesta, are toate şansele de a ajunge un adult fericit.
Filosoful francez Jean Paul Sartre spunea: Important nu este să spui „Iată ce au făcut din mine”, ci „Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine”. Această este, dacă vreţi, cea mai bună definiţie a rezilienţei.
O parte dintre calităţile unui copil rezilient sunt înnăscute, iar specialiştii spun că sunt genetic programate.
Un copil extrovert, adaptabil, echilibrat emoţional are toate şansele să ajungă un adult care va face faţă provocărilor de mai târziu. Însă şi noi, ca părinţi şi educatori, putem dezvolta în ei această trăsătură de caracter.
Iată zece moduri în care îl poţi pregăti pe copil să primească cu încredere provocările vieţii.
1. Fii de partea copilului tău!
Primii ani de viaţă sunt cruciali, pentru că atunci copilul învaţă dacă poate avea încredere în el şi în ceilalţi, atunci află dacă este valorizat sau nu, dacă este o parte importantă a familiei. Când eşti cu el, fii doar cu el: dă-i toată atenţia ta, ascultă-l cu inima, pune-te în papucii lui, acceptă-i reacţiile şi trăirile fără să simţi permanent nevoia de a-l critica sau de a-l corecta.
2. Concentrează-te pe punctele lui forte, nu pe cele slabe!
Ca orice om de pe lumea asta, copilul tău are amestecul sau unic de calităţi şi defecte. E utopic să crezi că va putea excela în toate. În loc de a-i întări cu orice preţ punctele slabe, investeşte timpul şi energia în a-i consolida abilităţile, în a-i hrăni pasiunile. Dacă el, de pildă, excelează în arte, nu te încăpăţâna să faci din el un medic, doar pentru că asta e tradiţia familiei.
3. Nu îl cocoloşi!
Ne vine greu, uneori, să realizăm că cel mic a crescut, fiind vremea să-i acordăm libertatea şi responsabilitatea de a face singur lucruri esenţiale. Lasă-l să se îmbrace singur, cu riscul de a întârzia la şcoală. Lasă-l să suporte consecinţele faptelor sale şi nu îi împlini orice dorinţă. Încrederea în sine nu este rezultatul laudelor constante, ci urmarea faptului că poate să realizeze lucurui pe măsură puterii sale.
4. Nu elimina orice risc!
Viitorul şofer învaţă să conducă mergând, prima oară, pe bicicletă. Nu controla la maxim mediul său, în încercarea de a elimina orice risc. Da, vrem să ne ştim copiii în siguranţă, dar a-l lăsa să îşi asume riscuri normale pentru vârstă lui şi consecinţele acestora, e un pas spre independenţă.
5. Dă-i unelte pentru a-şi rezolva singur problemele.
Fie că este vorba de a-şi calma propriile anxietăţi când nu eşti prin preajmă, fie că e vorba de a se descurca în bucătărie sau de a găsi o stradă în oraş, învaţă-l cum să stea pe picioarele lui în diferite situaţii. Din acest punct de vedere, filosofia Montessori a lui “ajută-mă să pot singur” mi se pare de aur.
6. Nu cădea în capcana lui De ce?
Când cel mic face câte o boacănă (de la a răsturna un borcan plin până la a uită bicicleta în ploaie) nouă, adulţilor, ne vine pe buze o întrebare de-a dreptul inutilă: “De ce-ai făcut treaba asta?”. Serios acum, ce crezi că va răspunde copilul?
Când ne trezim adulţi cu probleme de om mare, una din lecţiile esenţiale ce trebuie s-o învăţăm, cu cât mai curând cu atât mai bine, este că De ce?-urile crează cercuri vicioase şi nu ajută la nimic. De ce eu, de ce mie? sunt întrebări care paralizează. Confruntat cu o situaţie dificilă, întrebarea de pus este: “Şi acum, ce e de făcut? Cum merg mai departe?”
7. Aşteaptă-te să dea ce are mai bun din el.
Unui copil nu îi este de folos să nu ai nici o aşteptare de la el, la fel cum standardele setate prea sus sunt frustrante, ştirbindu-i orice încredere în puterile sale.
Cel mic e bine să ştie că tu te aştepţi să dea ce are el mai bun, în orice situaţie, să nu meargă pe linia minimei rezistente, pe principiul “las’ că merge şi aşa”. Copiii au nevoie de impulsuri, de încurajări şi să fie trimişi să refacă o treaba făcută de mântuială.
Dacă tu crezi că el poate mai mult, nu ezită să i-o ceri. Copiii, mai cu seama cei cu nevoi speciale, ajung să poată exact atât cât cred părinţii lor că pot. Iar când părinţi sunt cei care nu cred în copilul lor, un potential imens se risipeşte în neant.
8. Treburile casnice şi voluntariatul îi dau un sentiment de apartenenţă.
Un copil care se simte înrădăcinat în familia şi în comunitatea sa va trece altfel peste perioadele grele: el simte că are ceva de dat, că e necesar şi important pentru oamenii dragi lui. Departe de a-l împovăra, gesturile acestea de altruism îl vor întări pentru viaţă.
9. Învaţă-l care îi sunt drepturile şi cum să lupte pentru ele.
Cei mai mulţi copii au un simt al dreptăţi sociale bine înrădăcinat în conştiinţă. Pentru a-şi apăra drepturile lui şi pe ale celorlalţi, trebuie să ştie să argumenteze, să dezbată, să discearnă. Aceste lucruri nu se învaţă, de obicei, pe băncile şcolii.
10. Fii tu un model de rezilienţă!
Vorbele şi teoriile nu surclasează exemplul personal. Copilul va avea mult de luptat împotriva anxietăţilor, renunţărilor şi mentalităţilor de victima imprimate în familie. Părintele trebuie să îşi controleze modul în care face faţă factorilor stressori, înainte de a preda această lecţie mai departe.
Rezilienţa este un amestec de trăsături care lucrează împreună pentru a crea un adult echilibrat, pe propriile-i picioare şi fericit. Asta ne dorim, de fapt să fim. Asta ne dorim să fie copiii noştri.
