Cumințenia părinților unde e?

Tu ai fost un copil cuminte? Ai recitat poezii la comandă? Ai avut grijă să nu deranjezi, să stai la locul tău, să te faci plăcut de cei din jur cu orice preț? Ai fost un elev silitor, de nota 10? Și acum? Acum ești un părinte cuminte?

Există mai multe variante în care generația de părinți – “foștii copii cuminți” se raportează acum la meseria de părinte. Și e lesne de observat că, în mare măsură, fie ne supunem modelului învățat, fie îl negăm complet și îl transformăm în antimodel. Antimodelul, însă, cuprinde în el sămânța modelului pentru că se bazează pe același punct de pornire: cumințenia forțată din copilăria proprie. De altfel, a funcționat perfect ca mecanism de supraviețuire pentru copilul vulnerabil care am fost, care ai fost.

De ce era important să fim cuminți?

Pentru mine, era important să fiu cuminte ca să mă integrez mai ușor și, una peste alta, ca să mă iubească oamenii. A funcționat până la un punct. De fapt, nici nu mi-am dat seama când am devenit (din copilul cuminte și așezat, crescut să stea în banca lui cu mâinile la spate) adolescenta care a ținut morțiș să arate că pentru ea nu înseamnă mare lucru acel ideal pentru care ar fi dat orice în copilăria mică: dragostea familiei, aprecierea la școală, numărul de prieteni.

În adolescență, copilul cuminte din mine a spus “stop joc!”

De-acum, dacă nu obțin acele valori importante pentru mine, este pentru că ALEG să nu-mi fie necesare. Ce a însemnat rebeliunea din anii adolescenței? Abaterea de la model prin antimodel. Adică un fel de învârtit în jurul cozii. Scenariul meu personal poate să-ți sune familiar. Asta pentru că, în generația noastră de părinți crescuți după normele rigide ale cumințeniei, au intervenit noi modele de ”părințeală”, care propun altceva decât autoritatea impasibilă a adultului și supunerea oarbă a copilului.

Ne-am trezit părinți fără să știm cum e cumințenia care se naște natural și nu din frică

Cumințenia naturală înseamnă să oferi tu, părintele, un model de bunătate. Vrei un copil politicos? Fii politicos cu cei din jurul tău și, mai ales, cu copilul tău. Vrei un copil empatic? Fii empatic. Ai răbdare să-l înțelegi, să-i asculți păsurile, respectă-i sentimentele. Vrei un copil disciplinat? Hrănește pofta de viață a copilului tău și caută să înțelegi ce îl motivează să aibă elan și ritm. Respectă-i momentele de oboseală sau nevoia de conectare.

Noile valori de ”părințeală” ne învață, de asemenea, că avem de lucrat cu noi înșine, cu propriile traume sau neajunsuri personale ca să devenim acei adulți de care copiii noștri au nevoie. Dar ce te faci când ai învățat că dragostea și aprecierea vin doar dacă-ți pui pe chip masca impenetrabilă a cumințeniei dresate prin recompense și pedepse? Cum poți avea încredere să fii tu însuți în relația cu copilul, ființa de la care vrei cu ardoare să primești dragoste și acceptare?

Manifestările copilului pe care îl purtăm încă în noi și care nu știe să fie un adult autentic

Un fost copil, cuminte de teamă ca altfel nu va fi iubit, devine un adult temător și un părinte ezitant. Am remarcat teama aceasta la părinți cu care am interacționat.
“Dacă îi impun limite, crede că sunt rea”, “tantrumul copilului mă face să mă simt îngrozitor”, “îl pedepsesc pentru binele lui”, “nu suport să-mi văd copilul supărat și aș face ORICE să îl înveselesc”. Acestea sunt manifestările copilului pe care îl purtăm încă în noi și care nu știe să fie un adult autentic.

Adultul autentic are suficientă siguranță de sine ca să poate impune limite necesare, ca să nu se transforme, pe nedrept, în victimă în fața copilului său. Adultul înțelege nevoia copilului de a fi trist sau obosit fără să ardă de dorința de a-l înveseli forțat numai pentru că, nu-i așa, ni s-a transmis că “ești copil, ce probleme poți să ai tu în comparație cu mine, părintele care trebuie să pună o pîine pe masă?”.

Despre cumințenie și reversul ei

Marea prăpastie între “cumințenia” văzută ca supunere și cumințenia ca blândețe și împăcare cu sine se umple, încet, încet, ca-n povești, cu fiecare pas pe care îl facem noi, cei mari, spre descoperirea autentică a eu-lui nostru curat și necorupt de ideea terifiantă că am putea pierde “tot” dacă îndrăznim să simțim și să acționăm asumat, luând în calcul ceea ce suntem noi și nu ceea ce se crede că ar trebui să fim.

Prăpastia se astupă în măsura în care plantăm în ea veridicitatea opiniilor noastre, curajul de a ne lăsa iubiți așa cum suntem, cu imperfecțiunile, temerile și limitele noastre. Așa devenim părinți cu minți luminate, părinți capabili să învețe de la copiii lor iubirea necondiționată.

Vindecarea noastră ne scapă de o boală contagioasă, pe care riscăm să o transmitem exact celor pe care ne dorim atât de mult să-i protejăm. Putem face schimbări în noi înșine, de care au nevoie și copiii noștri și sufletul nostru. Odată convinși că suntem demni de iubire și acceptare fără să ne prefacem a fi altceva decât ceea ce suntem, ne vom întâlni, sigur, cu esența noastră umană.

Intră în conversație