De ce copiii sunt uneori agresivi după momentele în care se simt bine?

laura-markham-conectare-totul-despre-mame

De vorbă cu dr. Laura Markham despre conectare, agresivitate, furie si iubire

„Dr. Laura, am încercat sfatul tău de a-l îmbrăţişa şi alinta mai mult pe fiul meu care are patru ani şi care, de când s-a născut fratele lui, pare adesea supărat. La început, totul a fost grozav şi îmi dădea senzaţia că se simte excelent. Apoi a început să mă lovească. Nu se juca, ci chiar părea că e într-adevăr supărat pe mine. Nu ştiam ce să fac, aşa că l-am luat de mână şi i-am spus: nu te voi lăsa să mă loveşti; văd că eşti supărat. Apoi a început să plângă. De ce s-a întâmplat lucrul ăsta, când eu am m-am purtat aşa de frumos cu el şi încercam să-i fiu aproape?” – Katie

Cei mai mulţi dintre noi sunt luaţi prin surprindere atunci când copilul nostru răbufneşte după ce am petrecut împreună clipe deosebit de frumoase. Ce mai e şi asta?

Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că ne-am conectat cu copilul nostru care ne-a arătat, astfel, durerea lui. De ce? Înainte de această interacţiune caldă, atunci când copilul a avut o problemă serioasă, el şi-a făcut nişte „provizii” de gelozie, furie şi alte sentimente pe care nu le putea exprima cu ușurință. Acest tip de emoţii dureroase îi deconectează pe copii de noi, astfel încât ei nu pot primi dragostea pe care le-o oferim. Devin dificili şi încăpăţânaţi, pentru că sunt nefericiţi. Apoi, când iniţiem apropierea e ca şi când ar obţine lucrurile după care au tânjit. La iveală ies toate nevoile lor înăbușite la adresa noastră, dar sentimentele acelea de furie, tristeţe sau frică ne stau în drum!

Aşa că, după o porţie drăgălaşă de îmbrăţişări şi chicoteli, copilul tău poate începe să plângă sau să răbufnească. Asta nu înseamnă că ai făcut ceva greşit. Ci că cel mic vrea să accepte dragostea pe care i-o oferi şi că are nevoie de ajutorul tău pentru a renunţa la aceste sentimente de supărare care stau în calea lui, înainte de a se putea conecta cu tine.

Haideţi să vedem ce s-a întâmplat cu fiul lui Katie.

1. De când s-a născut fratele lui, pare adesea supărat. Pe dinăuntru se simte trist, singur, nefericit cu adevărat.

2. Lui îi plăcea să se ghemuiască în braţele mamei şi să se alinte alături de ea.

3. Restabilind acea legătură iubitoare, Katie şi-a ajutat fiul să se simtă suficient de sigur, încât să-i arate acele sentimentele deranjante pe care a început să le aibă odată cu nașterea fratelui lui. Din păcate, el şi-a arătat sentimentele cu pricina lovind-o!

4. Katie a fost calmă. Nu a ţipat şi nu l-a pedepsit. L-a oprit pe fiul sau din a o lovi. I-a recunoscut furia.

5. Înţelegerea demonstrată de Katie l-a ajutat pe fiul să se simtă suficient de sigur pentru a face o incursiune într-o zonă mai profundă, cea de sub mânie, adică acolo unde se află tristeţea şi teama care au provocat furia.

6. El a plâns, arătându-i mamei sale profunzimea durerii lui.

Katie a fost luată prin surprindere. De ce loveşte şi plânge, atunci când ea încearcă să interacţioneze într-o manieră plină de iubire cu cel mic? Realitatea este că tocmai dragostea oferită a dus la vindecarea fiului ei. Iubirea nu constă doar în acele momente minunate de îmbrăţişare. Iubirea este, de asemenea, şi atunci când eşti alături de copilul tău în timp ce el îţi împărtăşeşte disperarea sa profundă. Iubirea este capabilă să-l accepte pe copil, trăirile lui dificile şi ce mai vine la pachet cu ele. Dragostea vindecă.

Vestea bună? După ce i-a arătat mamei lui cum se simţea şi după ce a beneficiat de înţelegerea ei, băieţelul se simte mult mai fericit şi mai cooperant. Relaţia lor este mai apropiată. El nu mai are faţă de bebeluş aceeaşi furie ca până atunci. E mult mai cooperant cu mama lui.

Acesta este unul dintre marile avantaje ale momentelor de conectare cu copiii noştri. Cel mic începe să se reconecteze cu noi la un nivel mai profund, ne arată ce se întâmplă şi ne cere ajutorul ca să soluţionăm problema. Alteori, conectarea scoate la iveală tensiunea. Uneori, copiii încep să vorbească despre supărarea lor, moment care ne oferă şansa de a empatiza şi de a le spune cât de rău ne pare că a fost atât de greu prin ce-au trecut.

Sau, uneori, copiii ne arată cum se simt lovindu-ne. Lucrul acesta e inacceptabil, desigur. Dar inacceptabilă este acţiunea, nu sentimentul. Observaţi cu s-a purtat Katie în această situaţie. Nu l-a îndepărtat pe copil, şi nici nu i-a reprimat sentimentele. Şi chiar în timp ce a stabilit nişte limite, ea s-a reconectat cu el. L-a strâns de mână şi i-a recunoscut emoţiile. Această empatie l-a ajutat să se simtă suficient de sigur, încât să plângă.

La rândul tău, ai putea spune, cu înţelegere: Vai! Dintr-o dată pari foarte furios. Nu te voi lăsa să-mi faci rău, dar poţi să-mi arăţi cât de supărat eşti, trăgându-mă de mâini… şi poţi să-mi vorbeşti. Eu te ascult.

Continuă apoi să asculţi, indiferent dacă cel mic se foloseşte de cuvinte, de lacrimi sau de forţă ca să-şi exprime sentimentele. El ar putea foarte bine să vrea să lupte împotriva ta, lucru care-i ajută pe copii se depăşească furia şi să ajungă la frica ce se află dedesubt. Dacă poţi să rămâi plină de compasiune şi să percepi lucrurile din perspectiva lui, probabil că şi tu vei plânge. Ăsta e un lucru bun; copilul tău se va simţi şi mai în siguranţă să plângă şi el, iar de aici vine adevărata vindecare.

Aşa cum s-a întâmplat cu fiul lui Katie după ce a plâns, vei vedea că şi copilul tău se va simţi despovărat, mult mai fericit şi mai conectat la tine. În plus, va fi gata pentru o îmbrăţişare iubitoare!

Copyright © 2015 Dr. Laura Markham, traducere de Raluca Dumitrică cu permisiunea autorului. Articolul original a apărut aici.

Volumul „Părinți liniștiți, copii fericiți”, de Dr. Laura Markham, este disponibil aici.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație