Și de ce aleg să am încredere în el
Câtă încredere poți avea în spusele unui copil? Dar în semnalele pe care ți le transmite dacă încă nu poate vorbi? Cum știi dacă e bine sau nu, dacă minte sau spune adevărul, dacă adevărul e cel adevărat sau doar percepția lui despre realitate?
Și copiii foarte mici „vorbesc”
Chiar dacă nu folosesc încă propoziții legate, copiii mici pot exprima enorm de multe lucruri prin comportamentul lor. Lași copilul cu o bonă sau chiar o bunică și observi că în tiparul său comportamental se schimbă. Plânge mai mult sau e mai supărăcios, refuză să mănânce, visează urât. Oricât de ciudat pare și oricâtă încredere ai avea în persoana cu care copilul petrece timp, toate astea sunt semnale de alarmă pe care ar trebui să le iei în serios. Este modul copilului de a-ți spune că nu se simte confortabil sau că este nefericit. Chiar dacă nu poate vorbi, încearcă să afli ce anume îl afectează. Poate nu primește destulă afecțiune, poate bona ridică tonul la el sau îl repede, poate copilul a fost lovit. Este nevoie să scoți copilul din cercul vicios. Petreceți împreună câteva zile și observă dacă își revine la normal. Atunci e cazul să îl crezi când îți transmite că e nefericit și să faci o schimbare, oricât de dificilă ar fi. Caută altă bonă, altă grădiniță, micșorează timpul petrecut cu bunicii, fă orice este necesar pentru ca starea de spirit a copilului tău să revină la normal. Ai încredere în ceea ce îți spune instinctul matern, de cele mai multe ori este invincibil.
Când mai cresc…
Sigur că toți copiii mint. Testează limite. Își imaginează lucruri. Așa că se prea poate ca un puști sau o puștoaică de 5, 6 ani să îți spună povești dintre cele mai complicate și imposibil de crezut. Hiperbole luxuriante, metafore suprarealiste, toate fac parte din etapa de dezvoltare care îi face pe copii să amestece lumea reală cu cea a imaginației lor bogate. Însă anumite exagerări (nu îmi place să le numesc minciuni) nu fac decât să descrie ceea ce se petrece în mintea și în sufletul copilului. Un boboc de clasa 0 care îți povestește că la școală e ca pe front- gălăgie, bătălii sângeroase, hopuri imposibil de trecut, o doamnă învățătoare teroristă – cel mai probabil o face pentru că vrea să înțelegi că atmosfera din clasă i se pare un mediu ostil. Că îl sperie mulțimea de copii, că nu își găsește încă locul între ei, că are nevoie de timp să se obișnuiască cu autoritatea învățătoarei. E puțin probabil să se organizeze în pauze lupte sângeroase, însă este foarte probabil ca în mintea copilului tău ele să ia această amploare. Nu minte, ci îți spune așa cum știe ce simte. Exagerează pentru că e mai simplu să descrie o realitate hiperbolizată decât să îți explice percepția sa acută a unor întâmplări în mod obiectiv.
De ce se închide copilul în el însuși?
Dacă un copil ceva mai mare refuză să mai iasă la joacă cu grupul obișnuit de copii, acordă-i credit chiar dacă nu poate – sau nu vrea – să îți spună exact de ce nu mai dorește să se afle în compania celor care îi erau prieteni buni. Dinamica grupurilor de copii e în perpetuă schimbare. Nu este simplu să te adaptezi la o nouă ierarhie sau să faci față unor alianțe care te exclud. Pot să cadă victime grupului în egală măsură copii vulnerabili și copii puternici. Grupul nu este guvernat de regulile pe care le agreăm noi, adulții. Un copil care excelează în ceva poate fi pus la zid de grup tocmai pentru a i se submina reușita. De asemenea, o fetiță care nu se pricepe să sară coarda la fel de bine ca prietenele ei sau un băiat care nu este atras de fotbal, ci de un alt sport, pot să cadă victime grupului. Oricât de greu ți s-ar părea, scoate copilul din acel mediu toxic și permite-i să își găsească un mediu nou, cu prieteni noi care îi împărtășesc pasiunile și au puterea să îi aprecieze reușitele. Copilul va simți cu toată ființa înțelegerea pe care o găsește în tine și se va simți iubit, acceptat.
Să crezi copilul este datoria ta de părinte. Să traduci mesajele pe care ți le transmite este, din nou, datoria ta de părinte. Așa cum ține tot de datoria ta să îl înveți să spună adevărul, să fie cinstit (dar nu mitocan!) cu el însuși, cu tine sau cu ceilalți.
