De ce intră copiii în conflict cu părinţii?

 

”Nu spune nimeni că este mai bine pentru copii atunci când părinţii rămân într-o căsătorie plină de conflicte doar de dragul lor. Dar trebuie totuşi să fim conştienţi  de impactul conflictelor parentale asupra relaţiilor de ataşament ale copiilor “ spun autorii cărţii “Cum să ne păstrăm copiii aproape” într-un subcapitol dedicat legăturilor de familie rupte.

Dacă vrei să citești cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, o poți comanda de AICI.

O astfel de familie disfuncţională am avut şi eu când eram copil

A fost doar o chestiune de timp până să reuşesc nu doar să plec de acasă, ci să înlocuiesc ataşamentul pentru părinţii mei cu cel pentru egalii mei, alţi tineri, poate mai naivi şi mai anxioşi decât mine.

În multe familii există ceea ce Dr. Gordon Neufeld şi Gabor Mate MD  numesc vid de ataşament. Copilul pierde legătura emoţională cu părinţii, mai ales că în ultimele zeci de ani părinţii sunt tot mai ocupaţi şi lucrează amândoi în afara casei pentru a securiza financiar familia. Copiii, în această situație, se ataşează de altcineva, de cei de vârsta lor, dacă nu au o plasă de siguranţă reprezentată de familia extinsă, de bunici iubitori sau rude prezente în viaţa copilului

Tatăl meu era absent

Nu doar din cauza programului pentru depăşirea planului cincinal din anii ’80, ci pentru că pierdea zilnic ore preţioase la barul din capătul străzii în loc să vină acasă. Bunici nu aveam, trei dintre ei muriseră, iar pe bunicul patern  l-am  văzut de maximum trei ori în viață. Aşa că o admiram atunci pe mama. Dar uram să mi se reproşeze, tot de către ea că semăn cu el, cu tata. Ce copil ar vrea să se identifice cu un om pe care însăşi mama îl dispreţuieşte? Chiar dacă acel om e tatăl lui?

În familia mea nu s-a cultivat ataşamentul. Dincolo de faptul că nu i-am auzit niciodată pe ai mei adresându-şi vreo vorbă frumoasă, că nu i-am văzut niciodată îmbrăţişându-se, că se vorbeau rău unul pe celălalt, nici atmosfera nu era una de familie. Mesele nu se luau împreună decât foarte rar, nu se povestea deschis despre nimic. Nu se comunica niciodată.

Am fost educată de sora mea, nu de părinţii mei

Un copil care crescut un alt copil. Din cauza geloziei furibunde şi neîntemeiate a tatălui meu, trebuia să mint că am fost cu mama altundeva decât unde fusesem. Sărbătorile erau un şir neîntrerupt de scandaluri, aşa că, în adolescenţă, mă consolam cu farfuria în braţe şi o carte în mână sau urmărind un film la TV

M-am supărat groaznic când soţul meu m-a certat, nedumerit la începuturile relaţiei noastre, că îl las baltă în bucătărie şi mă duc să mănânc singură în faţa calculatorului.

Nu ştiam că oamenii trebuie să se bucure unul de prezenţa celuilalt chiar şi când mănâncă

Nu ştiam că mesele pe care copiii le iau în familie îi fac să se simtă în siguranţă, că  le oferă predictibilitatea şi rutina de care au atâta nevoie.

Acesta este un mod sănătos de a forma relaţii de atașament. Pentru copii, trebuie să facem asta; să petrecem cu ei cel puţin la fel de mult timp ca restul lumii cu care ei vor intra în contact. Căci relaţiile de ataşament sunt sabotate din ce în ce mai mult de educaţia instituţionalizată care uniformizează copiii, de profesorii ce se axează pe transmiterea de informatii, de grupele şi clasele mari de copii care concurează toţi pentru ataşamentul educatorului şi de înşişi copiii cu care copiii mei – David, George şi Ilinca – îşi vor petrece timpul.

Când ataşamentul parental se rupe, copiii încep să îşi deteste părinţii şi se ataşează de egalii lor

Aşa am făcut şi eu, adolescentă fiind. Iar ataşamentul nu este raţional şi nu este nici inteligent, spun cei doi autori ai cărţii.  Aş vrea ca ai mei copiii să fie mai puţin vulnerabili decât am fost eu. I-ar scuti de multă suferinţă…

 

Intră în conversație