De ce ne sperie schimbările?

http://www.istockphoto.com/photo/mother-and-son-4423584?st=5454948

Orice început nou sperie deopotrivă adulți și copii sau cum să facem față cu brio schimbărilor de orice fel

Urmează schimbări în rutina familiei noastre. Eu încep un proiect nou, se apropie şcoala, iar copilul va avea o învățătoare nouă. Ne vom trezi devreme, ne vom adapta la un program nou, cu alte reguli.

Schimbarea e de bun augur. Şi totuşi, am inima cât un purice. Voi reuşi să am timp de toate? Să îl ajut pe Tudor al meu la teme? Să gătesc? Să fiu bună la ceea ce voi face? Gândurile astea îmi zboară prin minte ca un stol de păsări speriate de artificii în miezul nopții.

De ce ne sperie schimbarea?

Pentru că funcționăm cel mai bine după coordonate clare. După un program pe care putem să îl anticipăm şi în care putem să ne încadrăm. Chiar dacă schimbările care se anunță sunt unele dorite, căutate, în momentul în care chiar trebuie să te înhami la ceva nou, fără să ai cum să sari peste ceea ce deja făceai, te întrebi, pe bună dreptate, dacă şi cum vei face față. E o provocare la toate nivelurile: de la organizare la un nou set-up mental. E nevoie să îți creezi o nouă listă de priorități, să aloci mai puțin timp unor lucruri care îți fac plăcere, dar şi unor lucruri pe care e musai să le faci.

Socoteala de-acasă

Sunt deja destul de trecută prin ciur şi sită ca să ştiu sigur că socoteala de-acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg. Am învățat că lucrurile se aranjează de-adevăratelea în noua matcă abia după ce începi să le faci, din mers, când te adaptezi la situația reală. Oricât ai planifica, ceva se va dovedi mai greu decât te aşteptai şi multe altele se vor dovedi mai simple. Şi atunci, cel mai bine ar fi – dacă s-ar putea – să te relaxezi şi să laşi lucrurile să vină de la sine. Însă e mult mai uşor de spus decât de făcut.

Ce le cerem copiilor

Reacția mea la schimbare m-a făcut să mă gândesc mai mult la tot ce le cerem copiilor să facă. Pentru ei, NOUL este mult mai intens şi mai des decât pentru noi, cei mari. Ei fac față provocării necunoscutului în fiecare zi, din prima clipă după naştere. Învață să respire, să sugă, să vadă, să audă. Să facă la oliță, să stea fără mama câteva ore, să meargă, să se joace, să împartă, să accepte mâncăruri cu gust nou, să rămână la grădiniță, să stea în bancă la şcoală. Dacă ai pune un adult să facă atât de multe lucruri noi în ritmul în care le fac copiii noştri, probabil ar ceda nervos după câteva săptămâni. Dar părem să uităm cât de grea e adaptarea la nou şi ne gândim că ei sunt proaspeți şi au suficientă energie ca să asimileze tot. Ceea ce, probabil, e foarte adevărat.

Efort recunoscut

Îți aminteşti prima zi când ai plecat de lângă copilul tău pentru mai mult timp? Poate la birou, poate într-o mini-vacanță? Cum mintea ta s-a luptat la fiecare pas să te aducă înapoi acasă? Cum nu te puteai desprinde de dorința de a şti ce face copilul tău? Sau prima zi de grădiniță? (Pe care eu, personal, am petrecut-o lipită de gardul instituției, ca un spion…) Dar cum e, atunci, pentru copii? Da, ei sunt mici şi au forțe proaspete. Însă au şi o grămadă de temeri, plus nevoia de a crea tipare pentru toate situațiile noi cu care se confruntă. Şi atunci, este oare cinstit să le cerem să facă față cu zâmbetul pe buze şi cu mult curaj schimbărilor din viața lor? Să le spunem că totul va fi bine şi să ne aşteptăm să ne creadă fără drept de apel? Eu ştiu că va fi bine. Însă asta nu înseamnă că nu sunt speriată. Acel “ştiu” este un soi de afirmație pe care o fac pentru că neocortexul meu modern, sofisticat îmi explică asta. Dar amigdala primitivă, unde dormitează instinctele – care tot din creierul meu face part e- îmi spune s-o iau la fugă sau să mă lupt. Chiar dacă n-am de cine să fug sau cu cine să mă lupt. Necunoscutul ne joacă pe degete indiferent de vârstă sau de temperament. Şi chiar dacă vom continua să ne supunem pe noi înşine şi pe copiii noştri la schimbări, care sunt fireşti şi fără de care ar trebui să ne transformăm în plante, măcar hai s-o facem cu mai multă înțelegere şi răbdare, hai să ne împăcăm cu ideea că avem nevoie de timp ca să ne adaptăm la nou, iar copiii noştri au şi mai multă nevoie de sprijin.

Au nevoie să le auzim temerile, nu doar să le spulberăm superficial spunând că “totul va fi bine”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație