De ce nu îl voi bate pe nepotul tău

Ți l-am lăsat în vacanță. Abia îl așteptai. Mă sunai zi de zi și mă întrebai când îl voi aduce și la tine.

Mă întrebai ce face, ce zice, dacă îi place orezul cu lapte, dacă doarme liniștit. Ai fi vrut să faci totul perfect. I-ai cumpărat jucării, i-ai pregătit o cameră numai a lui, unde i-ai pus un covor mare și gros ca nu cumva să răcească nepoțelul. I-ai cumpărat scăunel și masă, i-ai luat cană cu Mickey, i-ai luat botoșei de stat prin casă. I-ai tricotat un pulover și o căciulă, m-ai pus să-l măsor de o sută de ori ca să fii sigură că i le faci pe măsură. Îl cereai la telefon de fiecare dată ca să-i spui ce i-ai mai pregătit și să-l întrebi dacă vrea să vină la tine.

Și a venit, mamă! A venit la tine.

A venit la tine și a rămas cu tine. A rămas să petreacă la tine o săptămână. A venit rândul meu să te sun zi de zi, de mai multe ori pe zi, să te întreb ce face, ce zice, de ce râde, de ce plânge, ce mănâncă, cu ce se joacă. A fost bine! Îl ceream la telefon ca să aud un glăscior stâlcit care mă chema să-l iau de acolo. Îi era prea dor de mine. Îl simțeam când i se înmuia vocea și ar fi vrut să plângă. Mi-am imaginat că băiatul meu s-a maturizat și înțelege că trebuie să stea și fără mami. Te întrebam pe tine dacă sunteți bine, dacă te descurci. Îmi imaginam că nu e tocmai ușor să ai un copil mic pe mână, după ani și ani în care n-ai mai avut treabă cu copiii mici.

”E cuminte!”, îmi spuneai. Mereu auzeam asta. Mereu îmi spuneai că vă descurcați și că ”Eh, e cuminte!”. N-am stiut, mamă, că acel ”eh” ascundea în el toate lucrurile care m-au ”cumințit” pe mine în copilărie. N-am știut, mama, că tu te descurci cu câteva palme la fund. N-am știut, mamă, că tu îl faci cuminte cu o pălmuță. N-am știut, mamă, că tu îl ameninți cu bătaia ca să coopereze. N-am știut, mamă, că tu crezi că eu mi-aș putea bate copilul. N-am știut, mamă, că tu crezi că eu îmi voi crește copilul cu palme, așa cum m-ai crescut tu.

”Eh, i-am dat câte o palmă… De câteva ori… În rest, a fost cuminte!”

În rest, a reușit să scape, nu? Ți-am explicat, mamă, cu lacrimi în ochi că mă faci să regret că l-am lăsat la tine. Ți-am spus plângând că țin minte fiecare ”atingere” din copilărie și că nu așa trebuie să ne creștem copiii. Mi s-a făcut sufletul ghem, mamă, când m-am gândit la ce a simțit copilul meu în acele clipe. Mă doare sufletul, mamă, că l-am lăsat cu tine. Mă doare toată săptămâna asta, mamă.

”Eh, parcă tu nu i-ai dat niciodată nicio palmă!”

Nu, mamă, eu nu i-am dat. Nu, mamă, pentru că nu e nevoie să dai. Nu, mamă, dacă așa m-ai crescut tu pe mine, nu înseamnă că la fel trebuie să fie crescut și copilul meu. Nu, mamă, nu bătaia e soluția. Niciodată nu e! Nu, mamă, pentru că dacă așa ar trebui să funcționeze lucrurile, și eu ar trebui să te bat acum pentru că ”n-ai fost cuminte” și mi-ai ”atins” copilul.

”Dar n-ai pățit nimic. Uite ce bine ai ajuns!”

Da, nu m-ai omorât. Nu m-ai bătut rău. M-ai bătut ca să mă ”cumințești”. Da, poți crede că bătaia a funcționat și am ajuns om mare, am un job, am o viață, ai putea crede că rezultatul a fost ”bun”.

Ce nu știu, mamă, este cum aș fi fost astăzi dacă aș fi avut parte mereu de sprijinul tău și de iubirea ta necondiționată.

Așa că NU, eu n-o să-l bat niciodată pe nepotul tău. O să-l las să devină omul care ar putea să devină, în cea mai bună variantă a lui, fără să-l umilesc, fără să-l pedepsesc, fără să-l ”ating”.

O să-l las să crească liber și puternic, ca un stejar. Eu o să-i pun apă la rădăcină și o să-l feresc de tot ce îl poate afecta, dar niciodată, mamă, niciodată nu-i voi rupe frunzele și nu-i voi tăia ramurile, așa cum ai făcut tu cu mine!

Află de la Laura Markham cum poți deveni părintele blând de care copilul tău are nevoie. Cărțile ei sunt disponibile AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație