De ce se ceartă fraţii?

De ce se ceartă frații? Nu, din păcate, nu am o teorie universal valabilă despre certurile dintre fraţi. Nu ştiu de ce se ceartă fraţii. Nu ştiu cum să îi opresc. Nu ştiu cum să îi fac să înţeleagă cât e de urât să îşi ia jucăriile unul celuilalt, să se zgârie, să urle, să se muşte şi să vină apoi plângând la mine explicându-mi că e vina celuilalt. Nu ştiu nici măcar cum să mă protejez eu, cum să nu mă simt cea mai incapabilă mamă din lume când cele două comori pe care le iubesc cu disperare par să se urască de moarte.

Pot să vă spun însă de ce, sau mai precis pe ce se ceartă băieţii mei de patru ani şi jumătate, respectiv doi ani. Pot să vă spun care sunt acele momente şi motive, uneori extrem de serioase, alteori extrem de ridicole pentru care băieţii mei sunt în stare să sară unul la gâtul celuilalt.

Jucării. Într-adevăr, este un motiv clasic de ceartă între copii, fie că sunt în parc, la grădiniţă, fie că se cunosc de cinci minute sau de doi ani (adica dintotdeauna). Cumva, certurile pe jucării în parc îmi par acum floare la ureche, pentru că întotdeauna va exista un proprietar de drept al jucăriei, care va avea întâietate. Cu jucăriile de acasă e mai greu. Într-o primă fază, Vlad refuza să îi dea fratelui cel mic orice jucărie. E a mea! spunea el cu năduf. Şi avea dreptate, chiar era a lui. Fiecare maşinuţă, maimuţoi, cub de lemn sau firicel de aţă legat de locomotiva verde fusese la un moment dat al lui. Cum să îi explic că brusc e şi al micului extraterestru apărut ca din senin să îi fure mama şi parcul de jucării?

Nu vreau în parc! Incredibil, dar adevărat: din când în când, prin rotaţie, câte unul din băieţii mei urlă neconsolat: Nu vreau în parc! Asta doar pentru că celălalt a zis primul că vrea în parc şi eu am fost de acord. Iar dacă unul vrea ceva este musai ca celălalt să vrea altceva.

Cine a văzut-făcut-spus primul ceva. Uite macaraua, zice cel mare. Uite macaraua, zice şi cel mic. Nu, eu am văzut primul macaraua. Celălalt insistă: Si eu am văzut macaraua. Nu, eu am văzut primul, eu am văzut primul! Şi ca să fie şi mai convingător, din scaunele din spate ale maşinii se aud sunetele specifice unui început de luptă. (Zbang! Auuuuuuu! Trosc! Maaaaaaamiiiiiii!) Macaraua e în drumul matinal spre grădiniţă şi ca atare aceasta e o ceartă recurentă şi previzibilă. Ne mai certăm şi pe cine a văzut primul luna, câinele care face pipi la colţul străzii sau avionul cu reacţie.

Ba da! Ba nu! V-aţi prins deja că principalul motor al certurile este că unul zice da, iar altul zice ba. Ei bine, s-au prins şi ei de chestia asta şi uneori, când sunt obosiţi, nici nu mai caută motiv de ceartă şi se confruntă sincer şi onest Ba da! Ba nu! Ba da! Ba nu! Uneori, Toma se încurcă şi spune şi el Ba nu! Noroc cu Vlad care recuperează, îl preia el pe Ba da şi cearta progresează conform planului de scos părinţii din ţâţâni şi balamale.

Cine stă în braţe la mama. Din păcate nu toate certurile pot fi reduse la Ba da, ba nu! Uneori, vor amândoi la mine în braţe, în acelaşi timp, şi aici ştiu că e o nevoie adevărată. Reuşesc de cele mai multe ori să fac diferența între nevoie şi dorinţă, dar frustrarea rămâne, iar cel care a fost al doilea nu va uita prea curând asta.

În timpul mesei, Toma poartă uneori o protecţie de plastic prinsă la spate cu un arici (l-am încurajat să manânce singur de când am început diversificarea aşa că acum, la doi ani, mănâncă precum un căpcăun şi se murdăreşte aşijderea). Nu poate să şi-o scoată singur şi într-o zi, după mai multe încercări ratate, l-am auzit spunându-i lui frati-su: Vlad, nu pot. Poţi tu? Şi Vlad l-a ajutat. De atunci, a rămas micul lor ritual şi eu nici nu mai sunt lăsată să mă ating de ariciul cămăşuţei de protecţie. Am timp atunci să mă gîndesc că, în ciuda certurilor frecvente şi intense, nu am eşuat probabil total în meseria de mamă. Băieţii mei chiar se iubesc unul pe celălalt.

 

Copiii voștri se ceartă, se bat, se zgârie? Din ce motive?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație