De ce unii copii îşi strigă părinţii pe nume?

de-ce-copiii-isi-striga-parintii-pe-nume

Este un motiv de îngrijorare faptul că unii copii își strigă părinții pe nume?

M-am reîntâlnit cu nişte prieteni pe care nu îi mai văzusem de foarte mulţi ani, de pe vremea când eu aveam un singur copil, nou născut, iar ei o aveau pe Mara lor doar în gând şi aşteptări. Am depănat amintiri studenţeşti, am exclamat în faţa copiilor, pe care îi ştiam numai din poze şi am conchis că vieţile noastre s-au schimbat radical în ultimii ani. 

Am observat că fetiţa prietenilor noştri îşi strigă tatăl pe nume și mi-am dat seama că eu niciodată nu mi-am strigat părinţii altfel decât mama şi tata. Sinceră să fiu, nici nu am auzit pe nimeni altcineva folosind prenumele părinților în comunicarea directă. Nu ştiu de ce, dar îmi era ruşine să o fac… Iar acum, copiii încep să își strige pe nume părinții. Să fie oare o lipsă de respect, care se infiltrează în porii societăţii, aşa cum revendică unii sau, dimpotrivă, să fie vorba despre o nouă formă de manifestare a respectului, în deplină libertate?

Când ne strigă copiii pe nume?

Vio, mămica unei fetiţe de şapte ani care îşi strigă tatăl pe nume, povesteşte: „La început, Mara îi spunea „tati”. Mai apoi, auzindu-mă pe mine, a trecut la Traian. Mie îmi spune în continuare mami, însă atunci când vorbeşte la persoana a treia despre mine îmi spune pe nume (dacă este întrebata „unde este mami” îţi va răspunde: „o chem acum pe Vio”). Nu am încurajat-o nici eu nici Traian să îl strige aşa, dar nici nu am comentat în vreun fel acest lucru. De el este oricum mai apropiată, probabil acesta este şi motivul. El este pentru Mara un fel de prieten cu care îşi permite mai multe decât cu mine.”

Simina, mama a doi băieţi, povesteşte: „Băieţii mei îmi spun pe nume uneori: când sunt serioşi, supăraţi, nervoşi sau poate chiar furioşi. Nu mă simt mai puţin mami dacă îmi spun din când în când Simina. Până la urmă, ăsta e numele meu. Mai ciudat a fost momentul în care Toma şi colegii lui de grădiniţă au început să mă strige Simona, în loc de Simina. Le-a plăcut tare mult gluma asta, timp de câteva luni. Drept care şi eu am decis că pot fi şi Simona dacă ăsta e un prilej de râs cu Toma şi prietenii lui. Dar, ca o paranteză, mai mult decât copiii care le spun părinţilor pe nume, mă deranjează părinţii care au uitat cum se numesc şi îşi spun mami şi tati. Asta da confuzie de roluri!”

De ce ne strigă copiii pe nume?

Ei bine, trecerea de la „mami” și „tati” la nume poate fi numai o perioadă trecătoare, în care copilul experimentează diferite formule de adresare pe care le aude în jurul său. Te poate striga pe nume sau poate folosi alintul pe care partenerul sau o prietenă îl foloseşte. Probabil este doar o fază şi va trece de la sine. Poţi, în schimb, să faci din aceasta un joc prin care să îl înveţi pe cel mic diferite formule de adresare către persoanele din viaţa sa: bunica, educatoarea sau prietena ta cea mai bună.

În cazul adolescenților, poate că ai fost „mami” până de curând, când copilul tău a intrat în perioada „furtunilor”. Mai mult ca oricând, el are acum nevoie să vadă că şi părinţii „sunt oameni”, greşesc, au dileme şi sentimente la fel ca şi el. Renunţând la mama şi tata şi folosind în loc pronumele personal, adolescenţii se distanţează suficient aşa încât să îşi poată vedea părinţii dincolo de „aura” de părinţi. Această perioadă de transformare, atât pentru copil cât şi pentru părinte şi, implicit, pentru relaţia dintre cei doi este una absolut firească, atâta timp cât copilul, în ciuda zecilor de episoade de revoltă zilnice, se simte în continuare iubit şi acceptat.

Există însă şi cazuri particulare, în care schimbările de acest tip scot la iveală conflicte mai vechi şi o relaţie nu tocmai bună păstrată încă din copilăria mică.

Atenție, o relație simbiotică poate fi motivul pentru care copiii ne spun pe nume

Domnica Petrovai, psihoterapeut cognitiv-comportamental, ne spune: „Modul în care copilul se adresează părintelui spune multe despre relaţia pe care acesta şi-a construit-o cu copilul. O relaţie în care copilul se simte protejat, sprijinit, în siguranţă alături de părinte şi îl numeşte „mama” şi „tata” este o relaţie în care părintele este atent la nevoile copilului şi copilul simte că poate conta pe el, emoţional şi nu numai. Când însă relaţia este una simbiotica intre părinte şi copil, copilul simte că stările şi nevoile lui, de furie, tristeţe, frică au drept consecinţe stări de disconfort ale părintelui – „m-ai supărat”, „m-ai dezamăgit”, „mă enervezi” -, copilul învaţă că el este responsabil de emoţiile părintelui lui, iar relaţia devine una de egalitate, ceea ce este nesănătos. În astfel de cazuri, este posibil să se adreseze părintelui pe nume ca o formă de exprimare a acestei relaţii de prietenie”.

Ce facem dacă suntem îngrijorați?

Dacă suntem îngrijorați, Domnica Petrovai recomandă să privim cu sinceritate către relația noastră şi să vedem dacă avem cu adevărat motive să ne îngrijorăm: Ce fac când observ că fiul sau fiica îmi spune pe nume? Analizez relaţia pe care o avem și analizez cum m-am raportat eu la relaţia cu el. Este important să văd cum a evoluat relaţia noastră la una de „prietenie”, de la o relaţie bazată pe încredere, respect pentru nevoile lui sănătoase de dezvoltare şi autoritate sănătoasă a părintelui. Ce s-a rupt în relaţia mea cu el? Acest lucru mă ajută şi să îmi reanalizez relaţia mea cu părinţii mei, cum am fost crescut de ei, cât de apropiaţi au fost ei de mine. Adesea noi preluăm trăsăturile negative ale părinţilor noştri sau ca să facem faţă trecutului uneori dificil. În concluzie, să fiu atent la relaţia mea cu copilul, cum se simte el în relaţie, cât de mult răspund sau îi creez contexte să se dezvolte sănătos.”

Oricare ar fi momentul în care copilul începe să te strige pe nume, foloseşte acest lucru în favoarea relaţiei voastre: fie pentru a o consolida, fie pentru a corecta lucrurile care nu funcționează între voi,

Intră în conversație