De vorbă cu medicul psihiatru despre problemele cu care se pot confrunta copiii

Alexandra Irimiea
irina marinescu psihiatru
dr. Irina Minescu, medic primar psihiatrie pediatrică

Află de la medicul psihiatru care sunt problemele psihice cu care se pot confrunta copiii și de ce este bine să soliciți o evaluare din timp!

De ce nu vorbește încă? Stă mai tot timpul izolat de ceilalți copii – înseamnă că e autist? Mă duc cu copilul la psiholog sau… la psihiatru? Oare copilul meu are probleme psihice sau este doar mai temperamental? Va fi nevoie să ia medicamente de la vârsta asta? Odată diagnosticat, va putea avea o viață normală?

La toate aceste întrebări va răspunde dr. Irina Minescu, medic primar psihiatrie pediatrică și manager general la Spitalul de Psihiatrie Voila din Câmpina.

De vorbă cu dr. Irina Minescu despre motivele pentru care un părinte ar trebui să se adreseze medicului psihiatru:

1. De la ce vârstă pot apărea probleme care să îngrijoreze părinții și să necesite un consult de specialitate cu un psihiatru?

Nu există o limită minimă de vârstă, întrucât unele probleme psihice se pot asocia tulburărilor de dezvoltare motorie, astfel încât atunci când există un copil născut prematur, spre exemplu, care are probleme neurologice, în mod caracteristic acestea pot asocia și tulburări psihice care pot fi sesizate din perioada 6 luni – 1 an.

În general, vârsta minimă pentru care părinții se adresează psihiatrului este de 18 luni și ceea ce îi sperie este întârzierea în dezvoltarea limbajului expresiv, adică copilul nu începe să vorbească. În același timp, la această vârstă se poate pune și diagnosticul precoce de tulburare de spectru autist, când părinții observă că copilul lor nu răspunde când este strigat pe nume și preferă să stea izolat, nu interacționează cu persoanele din jur.

Psihiatria infantilă abordează o gamă largă de afecțiuni.

La vârstele mici, de 2-5 ani, predomină adresările la psihiatru pentru tulburările din spectrul utist, tulburările de dezvoltare ale limbajului, întârzierile în dezvoltarea mintală, tulburările de opoziție, dar și diverse tulburări ale comportamentului care de obicei sunt doar reacții, generate de atitudinea nepotrivită a părinților, greșeli de educație.

La vârstele mai mari, de 5-12 ani, predomină tulburările de reactivitate emoțională, tulburările hiperkinetice, episoade depresive, iar la adolescență, 13-18 ani, tulburările de conduită. Tot în această perioadă, poate apărea schizofrenia cu debut precoce sau debutul afecțiunii bipolare.

2. Cum facem diferența între o problemă care poate fi rezolvată de psiholog și una care necesită intervenția psihiatrului?

În general, cel mai abilitat de a face diferența între o reacție psihologică, poate normală pentru o anumită vârstă, și o tulburare psihică o face psihiatrul de copii, dar sigur că și psihologul poate sesiza acest lucru.

De regulă, în psihiatria pediatrică lucrurile trebuie privite în dinamică, în funcție de vârstă. Gradul de afectare a tuturor ariilor de funcționare (familială, socială, școlară) poate fi unul dintre criteriile care deosebește boala psihică de reacția psihologică, dar sigur că diferența o va face psihiatrul, în funcție de simptomele clinice de boală. Tot acesta va recomanda atitudinea terapeutică adecvată.

3. Când este recomandată o evaluare psihiatrică a copilului? De ce o evită părinții, în general?

Evaluarea făcută de un medic psihiatru copilului se recomandă imediat ce părintele sau cel în grija căruia se află copilul sesizează că ceva este în neregulă. Un diagnostic precoce pus cât mai devreme de la debut este cel mai indicat – mai bine se greșeste în plus decât în minus și să ajungem târziu la medic. Cu atât mai mult cu cât copilul, fiind în continuă dezvoltare, stimularea lui cognitivă trebuie făcută la timpul potrivit astfel încât să aibe efect.

Părinții evită să se adreseze unui psihiatru întrucât consideră că este un eșec personal, că au făcut ceva greșit și din cauza asta copilul are o tulburare. Predomină sentimentele de rușine, frustrare, frica de a nu avea o afecțiune gravă și teama de ce spune „lumea”, că dacă se duc la psihiatru înseamnă că au un copil „nebun”. Încă persistă această mentalitate că, dacă mergi la psihiatru, automat ai o afecțiune foarte gravă, lucru care nu este adevărat.

4. Un copil diagnosticat cu o tulburare mintală nu va putea avea niciodată o viață normală?

Depinde de diagnostic. Afecțiunile dizabilitante durează toată viața, spre exemplu, tulburarea de spectru autist sau întârzierile mintale. Altele se pot rezolva odată cu creșterea și maturizarea sistemului nervos.

5. Un copil diagnosticat cu o tulburare mintală va trebui să ia mereu medicamente?

La fel, medicamentele pot sau nu pot fi luate toată viața. În funcție de diagnostic, afecțiunile mai severe necesită tratament pentru perioade lungi de timp, unele doar pentru câteva luni.

6. Există un stigmat puternic asupra copilului cu probleme psihice?

Din păcate, da. Există încă un stigmat puternic asupra copiilor cu tulburări psihice, prin lipsa de educație în domeniu a populației, iar lipsa de servicii psihiatrice specifice diverselor afecțiuni agravează această stare de fapt. O categorie mare de copii stigmatizați și defavorizați sunt cei aflați în sistemul de protecție a copilului (instituționalizați). Aceștia sunt mai vulnerabili și predispuși la a dezvolta afecțiuni psihice prin lipsa unui suport familial consistent și consecvent.

Citește și: Primele semne ale autismului

Dacă acest articol ți-a fost util, dă-ne și un like pe Facebook pentru a fi la curent cu tot ce publicăm.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa