Sau aventuri amoroase la grădinițâ
Un lucru bine știut printre părinții de copii un pic mai mărișori e că, după ce depășesc faza cu ”merge?/ nu mergeeee????”, ”vorbește?/ nu vorbeșteeee?????”, urmează faza ”înoată?/ nu înoatăăă???”, ”cântă la pian?/ nu cântă la piaaaan????”, ”schiază?/ nu schiazăăă????”.
Eh, al meu schiază. Stați liniștite! Nu înoată, nu face judo, nu cântă la pian, nu citește Kant, nu știe nici măcar cât fac 65739×453675. Dar schiază! Și schiază atât de bine, încât a primit și o medalie și o diplomă de participare.
După ce a venit din tabără, mă așteptam, ca de obicei, să întâmpin rezistență cu grădinița. Copilul meu nu iubește grădinița. De fapt, nu că nu o iubește, o urăște. Se plânge că se plictisește, că lui nu-i place să învețe poezii, că nu îi plac repetițiile pentru serbare/carnaval și ce-o mai fi, că nu vrea să doarmă după-amiaza. Nu-i place și punct.
La cât de mult i-a plăcut în tabără la schi, mă așteptam să-mi zică: ”Gata, băi, mami, nu mă mai duc la grădiniță, mă duc la schi!”
N-ai să vezi! Cu o zi înainte, am început eu așa… o campanie timidă să promovez un pic grădinița. Mă gândeam că sigur a uitat de ea.
– Sigul că mă duc la glădiniță, mami! Tlebuie să-i alăt Alexiei medalia de la schi!
Hopa! Uite că vrea, nu e nevoie să insist. Se face luni, se trezește omul de la ora 6.30. Normal! În ziua în care îi arăți medalia unei fete, nu dormi ca ursul până la 10. S-a trezit plin de energie, s-a dus la baie, a mâncat. Era gata de plecare la ora 7.10. Eu nu reușisem să fiu gata, așa că alergam de colo, colo, să le fac pe toate. Îl văd, la un moment dat, cum se privea în oglindă și se pregătea să-și pună medalia. Îmi cere ajutorul si îl ajut sa punem împreună la gâtul lui medalia cu care ne comportam ca și când ar fi fost de aur de 100 de karate.
– Abia aștept să mă vadă Alexia! Cel mai mult îmi place de ea, mami. Dintle toate fetele de la gladinita, ea e cea mai flumoasă!
– Știu!
Și plecăm. Am ajuns înaintea ei, dar eu l-am lăsat acolo. L-am privit așa din ușă, cum te uiți la iezii care țopăie în țarc. Zâmbești și mergi mai departe. Așa și eu!
Seara, acasă, el tot cu medalia la gât. Eu așteptam să zică ceva, dar nimic. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea și l-am întrebat:
– Și? Cum a fost azi? Ți-a văzut cineva medalia?
– Daaa, toți copiii.
– Și Alexia?
– Mda, și Alexia…
– Și? Cum a fost? Îmi povestești și mie?
– Păi cum să fie, mami, s-a uitat la ea și atât. N-a zis nimic, doar s-a uitat. Așa sunt fetele, mami, când ai ceva, vin, se uită la tine, dal nu zic nimic. Tu ai zice ceva dacă al veni un băiat la tine să-ți alate medalia?
– Păi a venit! L-am luat în brațe și l-am pupat, i-am zis că îl iubesc, l-am felicitat. Era băiețelul meu, Mario, care câștigase o medalie la schi!
– Ei, mami, păi tu ești mamă și așa sunt mamele. Fetele nu sunt ca mamele, mami. Fetele sunt ca Alexia. Se uită și tac.
A doua zi, când ne-am dus la grădiniță, ne-a întâmpinat Alexia:
– Bună, Mario, ce mă bucur că ai venit, în sfârșit!
– Alexiaaa, și eu!
– Uite, Alex mi-a luat jucăria aia mică și nu vrea să mi-o mai dea…
– Și ce vlei să-i fac?
– Să mergi cu mine peste el și să-i zici să-mi dea jucăria!
Alexia fuge în clasă strigând la Alex amenințător și anunțându-l că a venit Mario.
Eu rămân cu Mario să se schimbe.
– Ai văzut, mami? Cled că am făcut bine că i-am alătat medalia!
– Clar!
Așa sunt fetele, imi venea sa-i zic, nu zic nimic cand vad medaliile, dar contează…
