Invazia jucăriilor

Jucariile copiilor nostri/Totul despre mame
O armata de plus ne-a invadat casa. Era doar inceputul.
Jucariile copiilor nostri/Totul despre mame
O armata de pluș ne-a invadat casa. Era doar începutul.

Invazia jucăriilor în casele fiecăruia

Dacă cineva mi-ar scrie pe un carnețel sumele pe care le-am prăpădit pe jucării în cei opt ani de când sunt mamă, mi-ar îngheța sângele în vene.

Unele au meritat. Probabil cam 10% din ele. Restul au venit din varii motive, care mai de care mai zvăpăiate. Pe măsură ce copilul creştea, noi eram tot mai sufocați de plastic şi pluşuri şi butoane şi lemne şi textile şi metale. Fiecare curățenie se lăsa cu pungi sau saci de jucării care nu-şi (mai) găseau rostul în casă pentru nu făceau decât să zacă şi să strângă praf, în timp ce casa noastră semăna tot mai mult cu un depozit de jucării.

Jucăriile de la început

Primul şoc l-am avut cu ocazia primului Crăciun cu bebeluşul nostru, în vârstă de două luni. Singurele lui puncte de interes major erau jucăriile cu sunete şi lumini la care se uita din pătuț şi sânii mei. Să-i aducă Moşul un Playboy parcă nu se cădea. Aşa că tatăl a fost trimis să caute cadoul perfect şi l-a găsit: un set de cuburi scumpe, din material textil, cu fațete colorate viu. Aveau numere şi litere inscripționate pe ele, dar sugarul nostru nu a părut deloc interesat să învețe nici alfabetul, nici matematica. Tot în acea perioadă au dat buzna în casa noastră pluşurile gigantice: cadouri de la prietenii fără copii. Cei cu copii ne-au adus în dar pamperşi. Ştiau ei ce ştiau. Ursulețul albastru de un metru jumate a stat cuminte pe canapea, strângând acarieni, cam doi ani. Lângă el şi-a făcut cuib şi maimuța cu o banană cât un sfert de om. Când li s-a alăturat cățelul motociclist pe care abia l-am băgat pe uşă, canapeaua a devenit inutilizabilă. Aceste jucării ne speriau pe toți, de la copil la adulți şi la câini. Le-am aspirat cât le-am aspirat, am încercat să le placem. Însă, în realitate, era ca şi cum am fi avut nişte musafiri nepoftiți aşezați perpetuu pe canapeaua din camera copilului. Cum să le arunci, însă, când prietenii de la care le primisem veneau în vizită constant şi nu era greu de ghicit că pentru toate se plătiseră prețuri impresionante?! În timp, s-au mutat pe la bunici, prin boxe de depozitare, unde s-au întâlnit cu alte pluşuri gigantice de pe la alți copii din bloc şi trăiesc fericite în continuare, printre butoaie cu varză şi anvelope.

Jucăriile inteligente

Când a mai crescut copilul, stăteam cu ochii pe schemele de dezvoltare ca pe bomba cu ceas. Să nu rateze copilul vreun prag de dezvoltare! Şi au intrat în casă jucăriile inteligente, cele de lemn, cele bio, cele superaprobate ca nefiind toxice sau nocive sau chinezeşti. Pe măsură ce invazia cu jucării inteligente de milioane de lei, noi începeam să nu mai investim nimic în propriile pasiuni sau hobbiuri. Numai că pe copil l-au impresionat cel mai tare oalele mele, pe care le tot băga una în alta şi le răsturna de le sărea smalțul – nu vorbesc în figuri de stil. A, şi o sticlă de plastic de juma de litru cu nişte boabe de fasole în ea. Cu toate astea, noi insistam să îi arătăm că nimic nu se compară cu jucăriile de multe milioane de lei strânse cu trudă şi spirit de sacrificiu părintesc. N-au reuşit să-l învețe cum face vaca sau rața cărțile cartonate cu butoane şi sunete incluse, însă toate s-au rezolvat cu o vizită în ograda bunicilor. Trendul continuă şi în ziua de azi. I-am interzis să dea bani pe jocurile de tabletă, se găsesc destule gratuite. Dar i-am cumpărat un joc de matematică, în care el e detectiv şi are nevoie să facă anumite calcule pentru a rezolva mistere. Superb joc! L-am jucat până la epuizare şi eu, şi soțul meu.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație