Jucăriile care ne plac nouă
Aici are un privilegiu evident tatăl. Dacă era copilul fată, altfel stătea treaba. Toate frustrările din copilăria noastră comunistă s-au revărsat asupra rafturilor cu jucării dintre care putem alege azi. Tot ce a visat tatăl lui Tudor în copilărie – şi n-a avut – are azi Tudor, deşi nu-şi doreşte. Aşa se explică sacul imens de thomaşi, şine şi accesorii aferente pe care, probabil, a cheltuit cât am fi dat pe o săptămână-n Bahamas (cu early booking). Pentru că soțul meu visa de fiecare Crăciun un set de trenulețe electrice, iar Moşul îi aduce mereu şosete, portocale şi mănuşi. Le-a montat, le-a pus baterii, le-a şters de praf şi le-e demontat de un trilion de ori, sub privirile plictisite ale copilului care împingea cu elan o locomotivă de lemn Ikea. Pe astea nu le-am făcut cadou, țin morțiş să le vând şi să recuperăm măcar o parte din bani pentru că altfel cad în depresie. Noroc că bicicleta cu două roți pe care i-a luat-o când încă nici nu mergea bine ne-au furat-o de unde o pusesem la păstrare. Altfel, ar fi stat încă vreo trei ani să ne demonstreze cât de aberanți suntem. Deci soțul meu poartă toată vina. Dacă era fată, o purtam eu pentru că nici mie nu pot să spun că mi-a picat bine să cresc şi să copilăresc cu trei păpuşi dintre care nici una Barbie.
Colecțiile
Cei mai mulți copii se antrenează foarte uşor în vânătoarea de colecții pentru că este bazată pe două nevoi interioare puternice: dorința de a vedea un „puzzle” finit, de a completa piesele unei imagini de ansamblu şi dorința de a fi mai tare decât ceilalți copii care nu au încă nu ştiu ce cartonaş sau figurină. Nici băiatul meu nu e ferit de acest comportament obsesiv-compulsiv de a colecționa tot ce se poate colecționa. Din acest motiv am cupărat ejdemii de jucării asemănătoare, dar uşor diferite, cu care, în principiu, nu poți să te joci nimic. Gormiți, dragstere, cartoane, plasticuțe, maşinuțe… refuz să fac calculul final! Zac toate prin dulapuri. Singura, dar SINGURA parte bună a acestor colecții sunt dublurile. Pentru că ele devin monedă de schimb şi îi deschid copilului ochii: nu totul se obține prin presiune asupra părintelui epuizat nervos, ci şi prin schimburi şi negocieri cu colegii sau prietenii. De asemenea, dublurile te aduc mai aproape de mamele prietene de pe Facebook pentru că unele colecții se mai completează şi aşa. Aş interzice prin lege colecțiile şi folosirea lor ca metodă de manipulare a părinților să facă musai cumpărături dintr-un magazin sau altul. E tare enervant să ajungi să faci ochi dulci vânzătorilor pentru un set suplimentar de cartonaşe cu dinozauri şi după câte o campanie de genul ăsta, când colecția se încheie, evit să mai calc pragul respectivelor magazine pentru că sunt supărată pe ele.
Animalele
Câinii i-am vrut şi eu, aşa că mi i-am asumat de la început. Dar când Tudor a vrut un hamster, era deja destul de mare să-i pot pune în vedere că va fi responsabilitatea lui să spele cuşca, să îl hrănească, să citească ce mănâncă etc. M-a privit în ochi şi a promis că nici nu voi şti că avem şoarecele în casă. Recunosc, a fost naiv din partea mea, dar l-am crezut. Am cumpărat cuşcă, roată, hrană, rumeguş şi, evident, o hamsteriță. Sâmbătă. Duminică dimineața aveam bonus şase pui. A fost o lovitură sub centură din partea pet-shop-ului… Au supraviețuit cu toții şi au ajuns pe la casele lor după ce au crescut. Suficient cât să mă uimesc cât de bună mamă a fost şoricica şi să încep s-o îndrăgesc. Interesul copilului pentru hamsteriță s-a stins în aproximativ două luni. Nu m-am îndurat s-o las să moară de foame, nici să stea în mizerie. Mai ales că miroase de-ți mută nasul. Aşa că am preluat responsabilitatea dând mărunt din buze şi jurând că nu mai cad în capcana asta prea curând. De atunci, s-au făcut presiuni imense pentru un arici, o broască țestoasă şi un papagal. Am rezistat eroic.
Probabil copiii folosesc sau îşi doresc cu adevărat nu mai mult de 10% din jucăriile (fie ele şi animate) pe care le cer cu insistență. În rest, sunt doar derapaje şi iluzii de dorințe pe care noi, părinții, le îndeplinim ca să îi facem fericiți. Când vezi că „fericirea” asta, însă, nu ține mai mult de câteva ore sau zile, îți dai seama că e mai degrabă satisfacție decât bucurie sau mulțumire reală. Abia după această revelație salvatoare poți respira uşurat şi începi să spui „nu” fără să te simți ca ultimul om de pe planeta Pământ. Ceea ce vă doresc şi vouă!
