Lăsaţi copiii să fie copii!

lasati-copiii-sa-fie-copii-totul-despre-mame

Nu le cereți să fie altceva decât sunt deja!

„Nu mai plânge, ești bărbat! Ce naiba?” s-a auzit o voce feminină în spatele meu. Eram pe stradă, destul de grăbită, dar mi-am întors imediat privirea. Tocmai ce auzisem că în spatele meu plânge un bărbat. Știu că și bărbații plâng câteodată, dar să plângă unul chiar în spatele meu, pe stradă… Ei bine, trebuia să văd cu ochii mei. Și întorc privirea:

Nu se vedea niciun bărbat! Era, în schimb, un băiețel de vreo 3-4 ani, cu mama lui. Era îmbrăcat în haine sport, „de firmă”, cu o freză pe care n-am mai văzut de prin anii 90 – periuță în creștet și pe laterale, iar la ceafă cu părul lung – cu chică. Ce-i drept, părea un bărbat în miniatură, dar de aici și până la a avea pretenția că e chiar un bărbat și că n-are voie să plângă, mai e cale lungă, de vreun deceniu-două.

Citește ”În brațele mele și dincolo de ele” de Mayim Bialik, carte despre cum să crești un copil cu blândețe, îmbrățisări, dragoste și… în brațe! Cartea este disponibilă AICI.

„Ce fel bărbat ești tu?”

Nu știu cum e la fete, dar la băieți chestia asta cu bărbăția le pune bețe-n roate de la primii pași. Nici nu-l auzi bine că-ți zice „mamă” și tu ai pretenția ca el să fie „bărbat”? Nici nu-și dă bine seama ce e cu lumea extrauterină, că toată lumea are astfel de așteptări de la el. Cunosc mame care nu-și prea iau băiatul în brațe pe motiv că-l cocoloșesc. Cocolo… ce? Dar nu se șifonează, dragilor! Băieții pot fi luați în brațe cu încredere, nu li se întâmplă nimic. Ba mai mult, acolo le e cel mai bine! Motivul ar fi că „nu așa se cresc băieții”. Am întâlnit, în anii mei de mămicie băiețească, tot felul de „experți” care m-au sfătuit în fel și chip cum să-mi cresc băiatul ca să fie „bărbat, nu fătălău”. N-aș avea nimic cu sfaturile astea dacă unele dintre ele n-ar veni chiar de la niște mămici de băieți. Poate știți, poate nu știți, poate știați, dar ați uitat, oricum: creștem copii, nu creștem pittbuli!

Când mari, când mici

Îmi amintesc că atunci când eram copil, de câte ori aveam o cerință mai copilărească eram imediat pusă la zid: „Ești mare! Nu-ți trebuie ție jucăria aia!” Eram atât de mare că încă mai mergeam la grădiniță, dar probabil crescusem în ochii alor mei.

Acum se întâmplă frecvent să aud părinți spunându-le copiilor replica asta: „Ești fată mare, nu te mai joci cu păpușile!”/„Ești băiat mare, nu e frumos să plângi!” și nu prea se întâmplă ca aceste cuvinte să fie adresate unor indivizi cu adevărat mari.

Partea confuzantă e că există situații în care aceeiași părinți le spun acelorași copii, după ce le-au spus deja că sunt mari, că… sunt mici! „Ești prea mic/mică tu ca să faci aia sau aia!”

Lăsați-i să fie copii!

Oricum n-au timp! E atât de scurtă copilăria… Numai părinților li se pare lungă, de parcă ei n-ar fi fost niciodată copii.

Se vor sătura toată viața să fie mari, să fie bărbați, să se abțină să plângă. Lăsați-i să fie copii acum, când chiar asta sunt.

Nu le cereți să fie altceva, că nici ei nu vă cer vouă să fiți Zâne. Pentru ei, voi sunteți „mama”. Ei sunt realiști, fiți și voi!

Și citiți ”În brațele mele și dincolo de ele”! Veți înțelege multe lucruri!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație