Sunt mama unui copil căruia îi e frică de apă. Sunt un fost copil pe care a copilărit pe malul Oltului și simpla privire asupra barajului de pe râul Olt îl speria teribil. Întotdeauna mi-a fost frică de intinderea de apă. N-am învățat să înot, deși mulți s-au chinuit să mă ajute. Am avut chiar o încercare de a învăța cu ajutor specializat, dar frica era prea mare. Acum, dacă merg la mare, intru în apă numai până la umeri și niciodată singură.
Ei bine, așchia nu sare departe de trunchi
De fapt, a sărit, dar a fost imediat adusă înapoi. Copilul meu a început înotul pe la 3 ani. Se ducea cu mare drag. Până în ziua în care, dintr-o greșeală, a reușit să ia o guriță de apă. Acela a fost momentul în care cariera lui de înotător s-a încheiat. Nici n-a mai vrut să audă de înot. N-am insistat, am zis să am răbdare. A dat roade răbdarea mea. S-a mai dus o singură dată și ne-am convins amândoi că înotul nu mai e de el. Și nici apa.
Concediul de anul trecut a fost un chin pentru mine. Copilul a stat numai în nisip și s-a jucat. Apa n-a reușit să-i treacă nici de glezne, iar eu nu mai știam cum să curăț nisipul de pe el la plecare. Așa am ajuns să car apă cu găletușa lui și să-l spăl ușurel, cu stropitoarea de plastic, pe plajă. În ultima zi a sejurului, împreună cu copiii unor prieteni, a reușit să între în apă. Până la genunchi! El a fost tare mândru de reușită. La fel și eu.
Anul acesta, lucrurile au început să se schimbe. Copilul a început să între în apă aproape până la brâu, dar mi-a spus de ce îi e frică: atunci când se retrage valul, te adâncești în nisip și asta i se pare periculos. I-am arătat că nimeni nu e înghițit de nisip: ”Am văzut, dar mie tot mi-e frică!”
L-am rugat să vină la mine în brațe, ca să nu mai simtă nisipul cum i se duce de sub picioare. ”O să fii și mai grea cu mine în brațe și mi-e frică pentru amândoi, mami!” Ceea ce a reușit să facă, și ne-am umflat în pene amândoi de mândrie, a fost să intre în piscină. Cu totul! Acolo nu se mai adâncea nisipul. În schimb, ce am văzut destul de des prin jurul, în cele câteva zile de plajă, au fost copii duși cu forța în apă, deși strigau că le e frică și că nu vor, că nu vor la apă mare, că li se pare prea rece.
Sunteți împreună, dar frica se trăiește separat!
”Ești cu mine, de ce ți-e frică?” sau replici derivate din asta erau azvârlite copiilor în nas, în timp ce erau luați în brațe și duși în valurile mării. Da, sunteți alături de ei, dar asta nu înseamnă că nu le mai e frică. Frica se trăiește individual, nu contează că voi sunteți alături de ei sau că ei sunt în brațele voastre.
Frica nu dispare ca prin minune. Frica nu-i părăsește dacă le spuneți că n-au de ce să se teamă. Frica nu se vindecă dacă o ignorați. Frica nu se spală cu apă și nu trece cu apă rece.
Frica nu e rușinoasă!
Ca și când frica de apă a copiilor ar reprezenta un eșec al părinților, părinții își forțează copiii să scape de ea repede. ”Băiat mare și-i e frică să intre în apă! Ce rușine!” Nu, nu e rușine să le fie frică! Rușine ar trebui să ne fie nouă că nu ne pasă cu adevărat de ce simt ei!
