„Le datorăm copiilor noştri dreptul la un proiect original, personal de viaţă”

Diana Stanculeanu | Totul despre mame
Sfaturile Dianei Stănculeanu ne ajută să fim și noi părinți constienti
Diana Stanculeanu | Totul despre mame
Sfaturile Dianei Stănculeanu ne ajută să fim și noi părinți constienti

De vorbă cu Diana Stănculeanu despre ce înseamnă să fii un părinte conștient

Diana Stănculeanu este un nume foarte cunoscut pentru părinţii din Bucureşti şi din întreaga ţară, ea fiind alături încă de la început de TOTUL DESPRE MAME şi participând online şi offline la acţiuni ce poartă marca TDM. Psihoterapeut Salvaţi Copiii specializat în evaluarea şi terapia copiilor şi expert în educaţia părinţilor, pe care îi însoţeşte în procesul complex de creştere şi educaţie pozitivă a copiilor, Diana Stănculeanu ne-a explicat mai multe despre ce înseamnă să fii un părinte conştient şi despre cum putem şi noi să ajungem la această stare. Acest subiect va fi, de altfel, dezbătut pe larg pe 28 martie, la Braşov, în cadrul conferinţei „Părinţi conştienţi, copii fericiţi”, unde Diana Stănculeanu va fi, alături de Monica Reu şi Gáspár György, vorbitor la eveniment.

TOTUL DESPRE MAME: Problemele unui copil pot părea, în ochii unui părinte, mai puţin importante decât cele ale unui adult. Ce semnificaţie au problemele copiilor din punctul tău de vedere, de specialist? Ce se întâmplă atunci când copiii îşi disimulează problemele şi emoţiile puternice?

Diana Stănculeanu: Dificultățile unui copil pot avea numeroase cauze şi explicaţii. Ele pot fi expresia unui nou stadiu de dezvoltare în care copilul întâlneşte provocarea noilor achiziţii (de la tentativele de mers autonom ale unui bebe de 10-12 luni până la confuzia emoţională şi furtuna hormonală trăită de un adolescent), pot fi rezultatul unor dorinţe neîmplinite, ceea ce aduce întotdeauna, chiar dacă temporar, un val de frustrare, de lacrimi sau de retragere în sine din partea copilului, sau pot fi rezultatul unor nevoi neglijate – ceea ce conduce de obicei la apariția unor dificultăţi emoţionale şi comportamentale mai serioase, care reprezintă adevărate semnale de alarmă pe care copilul le comunica, cum ştie şi cum poate, către părintele său. Dificultăţile apar şi ca urmare a comportamentelor abuzive, fizic şi/sau emoţional ale părinţilor – situaţie, din păcate, frecventă în familiile din România; nu în ultimul rând, o dificultate poate să fie consecinţa unei schimbări în viaţa de familie, schimbare pozitivă (ex. apariţia unui nou copil) sau negativă (ex. divorţul părinţilor), pentru care copilul nu a fost suficient de bine pregătit.

Indiferent de situaţia în care ne aflăm, dificultăţile unui copil trebuie însoţite întotdeauna de empatie, suport şi validare emoţională din partea părinţilor. Aceştia sunt primii paşi, obligatorii, ce vor fi completaţi, în fiecare caz particular, de un demers de sprijin susţinut şi consistent, de natură familială şi/sau profesională.

TDM: Care este primul pas către vindecare, atunci când identificăm (singuri sau cu ajutorul unui specialist) la copilul nostru un dezechilibru de natură emoţională? Iar următorii paşi către vindecare în ce constau? Cum putem fi noi, părinţii, alături de cel mic în acest proces?

D.S.: Orice vindecare începe cu acceptarea faptului că ne confruntăm cu o dificultate. Este un proces, parcurs de obicei cu multă suferinţă de către orice părinte. Chiar şi în absenţa unor informaţii de specialitate, sunt părinţi care reuşesc să evalueze gravitatea respectivei dificultăţi, într-o măsură suficient de corectă încât să îşi dea seama dacă sprijinul părintelui trebuie completat sau nu cu sprijinul profesionistului. În afara paşilor obligatorii de care vorbeam mai sus, empatie, suport şi validare emoţională, sunt situaţii în care părinţii trebuie să acumuleze informaţii şi să înveţe strategii adecvate profilului respectiv de dificultate. Aceasta se numeşte psihoeducație şi este o etapă importantă în abordarea diferitelor dificultăţi emoţionale şi comportamentale cu care se confruntă copiii. Adeseori însă, părinţii au nevoie să înveţe să facă personal schimbări, în atitudine, comportamente şi mesaje, care să faciliteze vindecarea copiilor. Acesta este de obicei momentul în care şi părinţii, precum copiii lor, au nevoie de empatia, suportul şi validarea emoţională a profesionistului.

TDM: Este vreodată prea târziu să încercăm noi, adulţii din jurul copilului, să ne “vindecăm”, să ne rezolvăm o problema din trecut care are încă efect asupra noastră?

D.S.: Nu este niciodată prea târziu; e bine să ştim însă că amânările sporesc dificultăţile. Este important să ştim, de asemenea, că relaţiile emoţionale cu cea mai mare miză pentru noi cum sunt cea de cuplu sau relaţia părinte – copil, reprezintă contexte minunate de învăţare şi vindecare. Tocmai pentru că sunt atât de relevante în ecuaţia vieţii noastre, aceste două tipuri de relaţii (cu partenerul şi cu propriul copil) reuşesc să activeze vulnerabilităţile modului în care ne-am însuşit primele lecţii ale ataşamentului şi iubirii în relaţie cu părinţii noştri. Este o activare de obicei dureroasă, cu momente de suferință şi îndoială, dar poate să aducă după sine vindecare, o conectare superioară, o intimitate profundă şi sentimentul unei siguranţe depline în preajma celuilalt – copil sau partener.

TDM: Când ceva nu funcţionează tocmai bine în relaţia copilului cu părinţii, cu scola sau cu fraţii, părintele tinde să l învinuiască pe cel mic: “aşa e el”, “e al naibii că soacră-mea”, “e încăpăţânat că ta-su”. Este sau nu sănătoasă o astfel e abordare?

D.S.: Cu siguranţă vom vedea adeseori în comportamentele şi atitudinile copiilor noştri crâmpeie din noi înşine sau din alţi membri ai familiei. Unele ne vor încânta şi bucura, altele ne vor pune pe gânduri sau ne vor înfuria de-a dreptul. Este important să conştientizăm, însă, puterea pe care propriul model comportamental o are în procesul de creştere şi de învăţare al copiilor noştri. Ei fac ce văd la cei din jur; mai mult, o mare parte dintre comportamentele şi reacţiile copiilor sunt consecinţe ale comportamentelor şi reacţiilor nostre. Este nesănătos şi contraproductiv să identificăm vinovaţi. Cel mai adesea este vorba de o ecuaţie complexă, de un context, în care fiecare variabilă – părinte, copil, cadru diadctic, prieteni – are o contribuţie. Din fericire, schimbarea la nivelul unei variabile aduce după sine schimbare la nivelul întregului sistem sau al relaţiilor. Însă responsabilitatea evaluării situaţiei şi a realizării primei schimbări este întotdeauna a adultului, niciodată a copilului.

TDM: Diana, ce înseamnă să fii un părinte conştient? Este o calitate pe care o dezvolţi la un moment dat, este o călătorie de durata cu suişuri şi coborâşuri, este o serie de cunoştinţe pe care le poţi dobândi, că la şcoală? Auzim des expresia “părinte conştient”, dar vrem să ştim mai multe despre procesul prin care devii un astfel de părinte.
Ce înseamnă pentru copiii noştri să fim noi nişte părinţi conştienţi? Cum le “usuram” viaţă?

D.S.: Un părinte conştient este unul cu o străduinţă permanentă de conectare la nevoile proprii, de atenţie acordată sinelui dar şi celuilalt, de flexibilitate personală necesară atunci când cotidianul ni se arată altfel decât ne aşteptăm noi. Un părinte cu o focusare cât de cât constantă pe singura dimensiune a timpului pe care o putem stăpâni, acum, prezentul, fără alunecări în trecut şi salturi în viitor; cu abilitatea de a şti unde se termină nevoia personală şi unde începe nevoia copilului, astfel încât să îşi poată răspunde permanent la întrebarea „ceea ce fac acum este pentru mine sau pentru copil? mă ajută pe mine sau pe copil?”. Această chestionare permanentă este o premisă esenţială în procesul de conştientizare, este ceva de putem învăța să facem zilnic, astfel încât să nu alunecăm în scenarii şi proiecte de viaţă în care propriii copii ajung să ne împlinească fantasme sau să suplinească lipsurile trecutului nostru. Le datorăm copiilor noştri dreptul la un proiect original, personal de viaţă. Ei nu se nasc cu misiunea de a ne repara proiectele noastre de viaţă şi nici nu sunt prelungiri ale noastre, menite să duce la departe mosterniri sau bucăţi din noi. Acest proces de conștientizare face posibilă trasarea graniţei între EU şi EL, COPILUL, între nevoile mele şi nevoile lui, între drumul meu şi drumul lui. Auzim adeseori la părinţi mesaje de tipul „eu nu am avut …. lasă, să aibă el, copilul” sau „dacă eu am avut, de ce să nu aibă şi el”, „dacă eu am putut, va trebui să poată şi el”, „mie mi-a plăcut, deci trebuie să îi placă şi lui”. În simplitatea lor, aceste mesaje sunt emblematice pentru cât de puţin conştienţi sunt aceşti părinţi de faptul că vorbesc despre propriile nevoi, dorinţe, fantasme, într-un context de viaţă care ar trebuie să aibă legătură doar cu copilul.

TDM: La conferinţa TOTUL DESPRE MAME ce se va derula pe 28 martie la Braşov vei susţine atelierul „Cum încurajăm autonomia copiilor”. Diana, autonomia copiilor noştri este o chestiune care ţine de temperamentul lor şi noi o putem influenţă în mică măsură sau este determinată de tot ce facem noi, încă din clipă în care se nasc?

D.S.: Temperamentul şi contextele de învăţare construite de părinţi sunt aproape în egală de măsură de importante.
Capacitatea noastră de adaptare şi atitudinea faţă de noutate şi schimbare (iar autonomia presupune câte puţin din toate acestea) sunt în foarte mare măsură condiţionate de tipul de temperament. Fiecare dintre noi se află pe un continuum ce are la extreme adaptarea flexibilă şi rapidă sau, dimpotrivă, rigiditatea şi respingerea noului. Copiii noştri se vor află în puncte diferite pe acest continuum temperamental; este, de asemenea, important de ştiut că temperamentul este prevalent ca impact până la vârsta de 11-12 ani.
Pe de altă parte însă, expunerea constantă, chiar şi a unui copil cu cel mai inhibat şi rezistent la schimbare temperament, determină progrese extraordinare în procesul de autonomizare. Este rolul central al părintelui să creeze astfel de contexte de viaţă, în care copilul intră natural sau sprijinit, treptat, şi face lucruri pe cont propriu, în acord cu vârsta şi nivelul său de dezvoltare.

TDM: Ştim că pentru mame autonomia copiilor este un subiect de laudă şi de autoverificare a calităţilor de mamă. “Al meu doarme singur de când am venit de la maternitate”, “al meu îşi pune singur pe YouTube filmul cu Mickey” etc. Care este diferenţa dintre o autonomie cu baza sănătoasă, profundă, şi o autonomie “impusă”? Cum le diferenţiem pe cele două şi cum o putem încuraja pe cea “sănătoasă”?

D.S.: Un proces sănătos de autonomizare este acela care ţine cont de nevoile şi particularităţile de vârstă ale fiecărui copil, acela în care fiecare comportament nou pe care copilul învaţă să îl facă a fost modelat de către părinte şi sprijinit prin încurajări şi aprecieri. O automie sănătoasă este aceea care îi facilitează copilului o funcţionare pe cont propriu, în contexte în care părintele nu poate fi prezent pentru a oferi suport, care aduce copilului încredere în sine, sentimentul valorii personale şi bucuria fiecărei decizii luate pe cont propriu. Nu trebuie să confundăm autonomia cu neglijarea sau cum bine ai spus tu, „autonomia impusă”. Un copil neglijat poate ajunge să încerce să facă lucruri singur doar pentru că nu este nimeni prin preajma pentru a oferi suport. Este o strategie de supravieţuire, care îl învaţă însă concomitent pe copil că părintele nu este o figură de încredere şi ataşament. Coerciţia presupune să cer copilului să facă pe cont propriu comportamente şi alegeri pentru care nu este pregătit, ca nivel de dezvoltare emoţională, socială, cognitivă, chiar fizică. Este o formă de abuz realizată în numele pregătirii copilului pentru viaţă.

TDM: Ce legătură există între procesul de conştientizare prin care trece un părinte şi autonomia veritabilă a copilului său?

D.S.: Este o legătură subtilă, dar puternică; spuneam câteva rânduri mai sus că un părinte conştient diferenţiază între nevoile personale şi nevoile copilului, între ceea ce fac pentru mine şi ceea ce fac pentru copil, fără că undeva în substrat, să fie vorba tot de reziduuri de nevoi personale. Abia când pot face cu luciditate această demarcație, devin un părinte capabil să îi lase copilului dreptul la proiectul său autonom de viaţă.

 regina

Biletele pentru conferinţa “Părinți conștienți, copii fericiți” se pot achiziţiona online, prețul unui bilet fiind de 120 de lei. Se acordă o reducere de 10% pentru pachetele de 10 bilete, cumpărate pâna pe 8 martie. Prețul unui bilet achiziționat direct la conferință va costa 140 lei. De asemenea, toate cărţile editate de Multi Media Est Publishing vor putea fi cumpărate de la conferinţă direct de la standul de carte ce se va organiza special pentru eveniment.

Un proiect sustinut de Rețeaua privată de sănătate Regina Maria.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație