Puterea vindecătoare a tantrumurilor

puterea-vindecatoare-tantrumuri-totul-despre-mame

De vorbă cu Otilia Mantelers despre puterea vindecătoare a tantrumurilor

Am cunoscut-o pe Otilia Mantelers pe când băiatul meu cel mare avea trei ani şi viaţa mea părea suspendată în aşteptarea următoarei crize de furie. Oare va fi la supermarket, la restaurant sau în vizită la socri? Întâlnirea cu Otilia mi-a luat o piatră de pe inimă. Am înţeles în ce constă puterea vindecătoare a tantrumurilor şi, mai ales, că rolul meu nu este să le opresc, ci să fiu alături de copilul meu în vindecare fricii și durerii.

Otilia Mantelers este trainer de parenting, specializată în Parenting by Connection şi Playful Parenting. Cursurile ei tratează probleme dintre cele mai spinoase, precum rivalitatea între fraţi, agresivitatea copiilor sau anxietatea de separare.

Am discutat cu Otilia despre tantrumurile care dau bătăi de cap atâtor părinţi, proaspeţi sau veterani. Am aflat de ce apar tantrumurile, de ce ne sperie pe noi, părinţii şi ce am putea face pentru a nu mai fi luaţi pe nepregătite. Dar mai ales am aflat că un tantrumul este un prilej de vindecare, acceptare şi ascultare. Am aflat că există o luminiţă la capătul tantrumului şi că, odată ajunşi acolo, copilul nostru va ştii că este iubit şi acceptat aşa cum este, cu toate emoţiile, fricile şi durerile lui.

TOTUL DESPRE MAME: Dragă Otilia, hai să începem cu abecedarul. Tantrumul e un cuvând intrat destul de recent în limba română şi sunt sigură că unii părinţi sunt încă nesiguri: ce este şi ce nu este un tantrum? Îi putem oare spune la fel de bine şi „criză de furie’”?

Otilia Mantelers: Dragă Simina, tu ai dreptate, tantrumul este un cuvânt adoptat din limba engleză şi înseamnă „criză de furie’”. Tantrumul seamănă cu un tsunami care apare la copii aparent din senin, luându-ne pe noi, părinții pe nepregătite, răscolindu-ne cele mai adânci răni emoționale. De cele mai multe ori intrăm în panică și reacționăm fix ca în fața unei furii a naturii: neputincioși și speriați. Tantrumul apare de obicei ca urmare a unui refuz din partea părintelui la o rugăminte de-a copilului: „Mai vreau încă un film! Te rooooog! Inca o bomboana!” sau: „Vreau jucaria aia, ACUM!”

TDM: Există o vârstă la care aceste tantrumuri încep şi o vârstă la care se termină?

O.M.: Știi, tantrumurile apar de când copiii sunt bebeluși! Fiindcă tantrumul este cauzat de o teamă de fapt. O teamă primară care poate fi teama de separare, sau teama de moarte, sau teama de abandon, sau teama că mami / tati îl iubesc pe frățior mai mult decât pe mine… Iar această teamă poate fi una veche, de la naștere, din perioada intrauterină, sau una dobândită recent.

Teama aceasta este activată la copii, indiferent de vârstă, atunci când le punem o limită („Nu pot să îți cumpăr încă o înghețată”, „Hai să îi dăm jucăria înapoi surioarei tale” sau „Hai să ne facem temele acum, să nu așteptăm până duminică seara”). De ce e activată? Fiindcă printr-o limită a părintelui, copilul este scos din zona lui de confort în care el și-a construit niște mecanisme foarte puternice pentru a nu simți teama. Mecanisme precum: mâncatul de dulciuri, televizorul / tableta, suptul degetului, răsucitul părului etc. Iar în momentul în care copilașul simte emoția de teamă, reacția dictată de creier către corp este aceea arhaică, pe care o avea și omul preistoric, de fight, flight or freeze (luptă, fugă sau îngheț), care implică încordarea tuturor mușchilor, nu-i așa? Și această reacție străveche are forma tantrumului la copii.

Deci, pentru a reveni la întrebare: tantrumul apare de când copilul este bebe mic, însă forma aceasta ,,înspăimântătoare” pentru părinți și cei din jur apare de la un an jumătate – doi ani. Tantrumurile își pierd forma de aruncat pe jos pe la vârsta de 6-7 ani, în medie, însă un copil de 9 ani care face o criză de furie nu este anormal! De fapt, tantrumurile au loc toată viața, si eu am tantrumuri, doar ca nu mă mai arunc pe jos! 🙂

TDM: Înainte de a te întreba ce poate face un părinte al cărui copil face un tantrum, te rog să ne explici la ce folosesc tantrumurile şi de ce fac copiii astfel de crize de furie?

O.M.: Ok, am povestit până acum de ce apar tantrumurile: fiindcă există o teamă care e activată. Ele mai apar şi atunci când copilului nu îi iese ceva, nu reușește să construiască ceva așa cum își dorește. Yuri a avut o criza acum o săptămână fiindcă nu reușea să își lege șireturile. Cauza tantrumului a fost deci frustrarea. Care frustrare, am văzut eu, era dată de faptul că la fotbal nu voia să vadă cineva că el nu știe să își lege șireturile. Deci la baza frustrării era tot teama, teama de a fi neadecvat.

Am înţeles aşadar cauza lor. Dar la ce folosesc ele? Tantrumurile, însoțite de strigăte, de plâns (cu sau fără lacrimi, nu contează), de mișcări puternice ale corpului, sunt o formă naturală cu care toate mamiferele (deci și ființa umană) sunt înzestrate pentru a elibera tensiuni, stres, frici, frustrări. Din păcate, societatea le-a interzis la un moment dat în istorie și le-a văzut ca pe niște manifestări ciudate și neadecvate, uneori categorisite ca bolnave sau chiar diavolești.

Din fericire, mulți psihologi și mai ales curentele umaniste din psihologie le-au studiat recent și au văzut cum ele sunt eliberatoare și vindecătoare! De fapt, Freud a fost primul care a spus ca plânsul are puterea de a vindeca răni ale trecutului, eu crezusem mereu că Alice Miller si Aletha Solter au fost primele care au descris valoarea vindecătoare a plânsului şi a crizelor de furie. Dar, uite, Freud a fost primul!

TDM: Unul din primele gînduri ale unui părinte al cărui copil face un tantrum, este ,,Oh, Doamne, cum fac să îl opresc?!‘‘ Şi apoi urmează furia, pentru că este aproape imposibil să opreşti un tantrum. Ce altceva ar putea gîndi acel părinte, pentru a pune mai puţină presiune pe el şi pe copil şi pentru a nu deveni furios alături de cel mic?

O.M.: Eu am observant că, odată ce cunoști ciclul emoţional al conectării, poți anticipa un tantrum și, astfel, nu te mai ia pe nepregătite. În linii mari, un tantrum se anunță după momente de conectare profundă între părinte și copil, spre exemplu după un timp special petrecut împreună, în weekend sau în concedii. Momentele de conectare prevestesc crize de furie, fiindcă atunci când un copil simte siguranță emoțională alături de un adult, creierul său limbic, din nevoia de vindecare, începe să reverse din durerile vechi, revărsare care are forma unui tantrum.

Un alt moment care prevestește tantrumul este așa numitul „broken cookie moment”, cum îl denumește Aletha Solter. Acest moment arată așa:

“Mami, vreau un biscuit!”
“Poftim dragul meu!”
“Nu, nu pe ăla, că e rupt!” – tonul copilului urcă.
“Bine, ăsta e bun?” întreabă mama
„Nu, ce nu vezi ca e rupt și ăsta! Vreau o punga nouăăăăăăă!!! Vreau să te duci să cumperi una nouă acuuuum!”

Cred că știm cu toții momentul „broken cookie”, sub o formă sau alta. Și el prevestește tantrumurile. Pentru o descărcare emoțională puternică, ajută să îi spunem copilului nostru că nu îi cumpărăm alt biscuite, că cei pe care îi dăm noi sunt buni. Iar ei plâng și strigă tare, și eliberează alte dureri, pe care ei nici nu le știu.

Așadar, pentru a le fi alături copiilor în momentele de criză eliberatoare, ne ajută pe noi, părinții să ne amintim de puterea vindecătoare a acestor tantrumuri. Să ne amintim că în acest moment greu de trăit, copilul se vindecă de frici de demult și că acest proces miraculos este natural, ca acolo in vâltoare sunt doar niște emoții, dar care nu ne pun viața în pericol!

Știi de ce ne este nouă greu, Simina? Fiindcă atunci când copiii noștri au o criză, în noi se activează revolta că noi nu am putut să facem astfel de crize când eram mici. Sau se activează frica veche pe care o aveam când eram pedepsiți pentru astfel de tantrumuri. Și de aceea ne e greu să fim prezenți. Din experiența proprie, am văzut că, cu cât ma vindec eu și plâng și eu în procesul meu terapeutic, cu atât îmi e mai ușor în momentele de criză ale copiilor mei.

TDM: Acum urmează întrebarea pe care toţi cititorii o aşteaptă de la începutul interviului! Dacă am înţeles acum ce este şi de ce fac copiii tantrumuri, sfătuieşte-ne, te rog, ce poate face un părinte în faţa unui tantrum?

O.M.: Pentru a-l ajuta pe copil să descarce emoții vechi, părintele poate menține limita pe care a pus-o inițial și care a declanșat plânsul și criza. Apoi, pe măsură ce plânsul se întețește, părintele ascultă. Nu spune multe cuvinte, pentru a nu distrage atenția copilului de la procesul natural de eliberare. Stă alături de el, îi spune din când în când, pe un ton extrem de blând, care încurajează și mai mult descărcarea reasigurări precum acestea:

„Ești în siguranță, pui mic. Nu, nu îți ia mami jucăria aceea. Ești ok fără ea… Mami te iubește. Sunt aici pentru tine. Nu plec niciodată. Nu, nu ia mami jucăria. Ma ai pe mine acum.”

Aceasta este ascultarea. Ascultarea care este darul cel mai de preț pe care părintele i-l poate aduce copilului în acele momente. Ascultarea care îl face pe copil să fie mai inteligent, în contact cu el însuși.

TDM: Cît de mult contează locul în care ne aflăm? Dacă suntem la supermarket sau în vizită la cei mai scorţoşi socri din lume, putem oare amâna un tantrum?

O.M.: Eu am observat că unii copii fac tantrumurile cele mai mari acasă, iar alții le fac în public. Dacă părintele are antrenament cu ascultarea crizelor în public, desigur că e minunat să ascultăm plânsul acolo unde apare natural! Însă dacă ne este jenă, ceea ce e foarte normal, da, putem amâna plânsul pentru mai târziu. Îl putem amâna fie cumpărându-i copilului ceva ce își dorește (sau ceva ce înlocuiește), fie luând copilul în brațe, cât se poate de bland și plimbându-ne în jur, aratându-i tot felul de lucruri din jurul său (spre exemplu, putem număra lucrurile roșii pe care le vedem în supermarket). Distrăgându-l, amânăm momentul tantrumului, dar e bine să ne amintim și să ne pregătim că el va apărea mai târziu.

TDM: Există copii care nu fac tantrumuri? Am putea oare să ne îngrijorăm dacă un copil de trei, patru ani nu mai face crize de furie?

O.M.: Nu vreau să dau un verdict, dar eu cred că fiecare copil, indiferent de temperament, poate să aibă un tantrum, din simplul motiv că fiecare bebeluș se naște cu emoția de furie! Din experiența mea, nu din ce am citit, copiii care nu fac crize au furia foarte interiorizată și nu și-o accesează, fie din cauza unor mesaje mai subtile din partea celor din jur că furia nu e o emoție tolerată, fie din cauză că el observă subconștient că unul sau ambii părinți nu își accesează furia niciodată.

TDM: Ce crezi despre metodele clasice de gestionare ale unei crize de furie, precum distragerea atenţiei (,,Nu vrei o bombonică?’’) sau chiar pedeapsa (fie ea şi retragerea afecţiunii: ,,Dacă mai faci aşa, nu te mai iubesc!’’)?

O.M.: Așa cum povesteam mai sus, e OK uneori să distragem atenția, pentru că ne e greu să ascultăm un plâns în acel moment. Însă nu aș distrage-o cu mâncare, dacă se poate – fiindcă asta creează mecanismul de mâncat compulsiv atunci când simțim dureri emoționale. Și în niciun caz nu aș distrage atenția cu pedeapsa, fiindcă ea creează teama de abandon și sentimentul de izolare, care îl poate însoți pe copil tot restul vieții. Dacă nu putem asculta un plans într-un anumit moment, atunci putem distrage atenția spunându-le copiilor ca nu îi putem asculta în acel moment și că ne face bine la amândoi să ne gândim la altceva. Și îi propunem noi la ce, fie un joculeț de concentrare pe altceva, cum e cel cu culorile, fie la vremea de afară etc.

TDM: Uneori tantrumurile copiilor pot fi înspăimântătoare. Se tăvălesc pe jos urlând, îi lovesc pe cei de jur sau pe ei înşişi. Cum ştim când un tantrum este în limitele normalităţii şi când ar fi bine să consultăm un specialist?

O.M.: Eu consider toate tantrumurile normale. Unele sunt mai viscerale față de altele, fiindcă depinde de temperamentul copilului și de intensitatea durerii pe care el o descarcă în timpul tantrumului. Dacă copilul lovește sau se lovește, asta arată că enorm de multă frică se eliberează în acel moment. Însă NU lăsăm copilul să ne lovească, și nici să se lovească pe el. Acest lucru nu îl ajută, nu e eliberator. Îi ținem mânuțele și îi spunem blând că nu îl lăsăm sa ne / își facă rău. Eu am văzut multe crize, nu doar la copiii mei, de aceea nu îmi e teamă să văd nicio formă de tantrum, oricât de puternică ar fi ea. Cred că un părinte ar trebui să ceară părerea specialistului atunci când i se face teamă. Nu contează cum arată tantrumul, mi se pare că emoția unui părinte e la fel de importantă ca și cea a copilului, iar dacă el e îngrijorat, atunci un specialist îi poate oferi sfaturi pertinente.

TDM: Ce se întâmplă după tantrum, dacă am reuşit să gestionăm corect momentul şi l-am dus la bun sfârşit alături de copilul nostru?

O.M.: Ahhhhh…..asta e vis! După tantrum, deci după ce are loc descătușarea de frici, tristeți, dureri vechi sau noi, copilul parcă abia s-a născut. Arată liniștit, este cooperant, plin de empatie față de cei din jur. Este o fericire să fii alături de el! Este soarele care apare pe cer după o furtună, adică este cald, binefăcător, plin de culoare si te bucuri să fii în preajma lui.

TDM: Dragă Otilia, ai înţeles atât de bine cît de importante sunt plânsul şi tantrumurile pentru un copil încât eşti o fană declarată a lor. Povesteşte-ne, te rog, un tantrum memorabil, unul care ţi-a plăcut ţie, mult, mult de tot!

O.M.: Am multe tantrumuri care sunt memorabile pentru mine, fiindcă am văzut schimbări imense în comportamentele copiilor mei: spre exemplu, după o criză de aproape două ore, Anna, care începuse să se bâlbâie după nașterea surioarei sale, nu s-a mai bâlbâit! Voi alege însă un tantrum preferat de-al meu, în care părinții se regăsesc, unul de-al Annei, care avea atunci aproape 6 ani.

Era ziua Annei, acum un an si jumatate și, ca mereu, le luam un cadou și celorlalți doi copii ai mei. Am văzut-o pe Anna cât era de stresată încă de când am plecat de acasă. Se foia, întreba de câți bani are voie să își aleagă un cadou. M-am prins în acel moment că are nevoie de un plâns. Am ajuns la magazin, Yuri fericit și-a ales imediat cadoul ei, Kimmy și ea imediat. I-am zis soțului meu că Anna s-ar putea să facă o criză de furie – deh, să fie pregătit și el. I-am zis că mă pot ocupa eu de Anna. În sfârșit, și-a ales cadoul și m-a întrbat dacă îmi place și i-am zis că foarte mult. Când am ajuns la casă, a început să plângă că totuși vrea alt cadou. Am recunoscut și semnul ăsta. I-am zis că e ok să își aleagă altul, că mai stau o dată la rând pentru ea. Că orice ar fi, eu o aștept. A venit cu alt cadou și a zis ca îl vrea pe ăla. Sigur pe ăla și nu pe altul. L-am plătit, apoi ne-am așezat pe o bancă în fața la Carrefour să îl desfacem și să ne uităm la el. Așa a vrut Anna. După ce l-a desfăcut, a început să plângă cuprinsa de panică că, de fapt, îl vrea pe celălalt. Eu, desigur, mă așteptam la asta. I-am pus o limită zicând ca nu mai putem schimba cadoul desfăcut si că eu cred că e un cadou minunat, doar că ea încă nu poate să vadă asta. S-a revoltat imens, s-a aruncat pe jos literalmente, apoi a încercat să mă lovească, eu am oprit-o. A plâns vreo jumătate de oră; veniseră și niște bodyguarzi să ne întrebe dacă avem nevoie de ceva. După jumătatea de oră tumultuoasă, Anna a fost luminoasă și frumoasă și tot restul zilei s-a jucat cu jucăria aleasă. A zis că peste un an o va lua pe cealaltă, dar că nu o regretă.

Da, asta face un tantrum: curat și lumină.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație