Mami, uite! Uite! UITE!!!

Da, copiii au nevoie să ne UITĂM la ei

„Uite!” Aud cuvântul ăsta în medie de 50 de ori pe zi. În zilelele lucrătoare, de week-end-uri nu mai vorbesc. A ajuns să-mi vibreze creierul într-un mod anume, aproape le presimt, cum presimt animalele cutremurele.

“Mami, uite!” Cum zboară avionul de hârtie, cum dansează Smiley la televizor, cum îi stă freza după ce și-a dat cu gel, apoi după ce și-a trecut degetele prin breton. “Uite cum am desenat”, “uite cum mă dau cu skate-board-ul”, “uite cum mă spăl pe mâini”, “uite cum respir”, “uite cum îmi bate inima”. Uite!

Și mă uit…

Dar uneori n-am chef să mă uit. Mă aricesc toată când aud literele astea. U I T E. Vreau liniște, vreau să-mi fac treaba sau pur și simplu să nu mă uit. Balconul nostru dă fix spre zona unde se joacă împreună copiii, ca pe vremuri, în spatele blocului. Profitând că a ieșit copilul la joacă, mă inund cu liniște. Mașina de spălat bipăie că și-a făcut treaba, ies cu ligheanul pe balcon, să întind rufele. Arunc un ochi afară, unde puștimea joacă Twister. Mă văd. Le fac cu mâna. Un val sonor de bucurie urcă instant în aer. “Uiteeeee! Uite cum facem șpagatul!”, “Uite cum stă Tudor, uite cum stau eu! Uite!” Și mă uit… Dar nu văd nici șpagatul fetiței din blocul vecin, nici postura contorsionata a lui Tudor. Văd niște copii al căror joc s-a animat brusc la apariția mea. Îi văd dornici să mă amuze, să îmi atragă atenția, să mă facă să râd. Râd de la opt etaje distanță și ei se bucură de parcă ar fi primit bis pe o mare scenă a lumii.

Și îi văd

De fapt, nu au nevoie să mă uit, ci să îi văd. Să știe că sunt admirați și că au nu doar aprobarea unui adult, ci și atenția sa. Încă e tare prețioasă pentru ei. La câteva scări distanță, stă grupul celor mari. Maaaari, de 11, 12 ani. Chiar și 13. Avem noroc de gașcă mare aici, la bloc. Ei bine, cei mari se ascund sub coroanele verzi ale copacilor. Ei nu mai vor să-i vadă părinții. Dimpotrivă. Ei au nevoie de intimitate ca să poată maimuțări comportamentul adulților. Nu s-ar juca Twister nici bătuți, nu ar face șpagatul. Ei sunt mari și Doamne păzește să se pună la mintea copiilor de 7, 8 ani! Iar dacă apar părinții în preajmă, le strică toată distracția.

Când se ascund

Este atât de mare diferența dintre cele două grupuri, încât înghit în sec și decid, fulgerător, să nu mai fiu proastă. Să mă bucur de atenția specială cu care mă regalează copiii cât o mai dura. Mă uit, mă uit, le fac cu mâna, râd, le trimit bezele. Nici nu mai știi cine pe cine privește. Eu pe ei sau ei pe mine. Încă sunt în perioada în care învață să se comporte ca oamenii mari, dar au libertatea superbă să mai fie OK să fie copii fără să le dea cu tifla prietenii sau colegii. Sunt copii cu acte-n regulă și da, vor să îi vadă părinții.

Mă uit la o minune

Știu că există o teorie de parenting care spune că un copil care are nevoie să fie lăudat de părinte a crescut cu prea mulți “bravo” în urechi. Că nu e destul de independent, că nu găsește în sine recunoaștere. Eu nu cred că cei mici au nevoie, atunci când fac show de dragul meu sau al altei mămici, nici de recunoaștere, nici de laude. Au nevoie să se știe văzuți. Observați, iubiți, ocrotiți, admirați. Au nevoie de noi, cei mari, ca să crească cu încredere în ei înșiși și să se mute la trei scări distanță, sub copacii stufoși, când vor simți nevoia să fie lăsați în pace. Și asta doare mai rău și e o pilulă mai greu de îmghițit pentru părinți decât miile de pastiluțe de “uite”. De care, presimt, ne va fi dor. Atât de dor… Pentru că n-am văzut adolescent sau preadolescent care s-o strige pe mama de jos, din spatele blocului, să-i spună “Uite cum mă țin eu de mână cu Ana!” Sau “Uite cum discut eu despre băieți cu Andreea! Și, uite, să-ți strig de jos un secret: Andreea are un prieten!” Aceea e zona în care ai vrea să intri și nu te lasă nimeni. Acolo te strecori și te uiți pe furiș. Așa că data viitoare (probabil peste câteva minute) când voi auzi de jos “Mama lui Tudoooor, uite cum ne jucăm!” o să mă aricesc doar o secundă, în sinea mea. Apoi o să mă uit la ei ca la niște minuni, pentru că asta și sunt, de fapt.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație