Monica Lespezanu: Un copil neascultător indică o comunicare greșită între părinte şi copil

Monica-Lespezanu-totul-despre-mame

„Of, iar m-am certat cu cel mic. Nu știu ce să mă fac, nu mă mai înțeleg deloc cu el!” Vă sunt familiare și vouă astfel de propoziții? Ce-ați spune dacă ați afla că în spatele acestor neînțelegeri se află niște lucruri mult mai complexe? Despre aceste lucruri, dar și despre ce anume pot să facă părinții pentru a diminua aceste neînțelegeri și stările de tristețe care vin la pachet cu ele, am stat de vorbă cu Psiholog MA Monica Lespezanu, psihoterapeut, vicepreședinte ISTT.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

TOTUL DESPRE MAME: La ce vârstă pot să apară primele probleme emoţionale sau comportamentale ale copiilor?

Monica Lespezanu: Problemele emoţionale şi comportamentale sunt expresia unei suferinţe fizice şi/sau psihice, iar experienţele dureroase sau dificile nu au vârstă. Ele pot apărea chiar de la începutul existenţei noastre, însă modul de manifestare capătă complexitate şi se diversifică odată cu creşterea şi maturizarea.

Plânsul este la început instrumentul prin care copilul semnalează un disconfort sau o suferinţă, iar, pe măsură ce capacităţile lui cresc, le exprimă prin comportamente diverse. Până nu demult, se considera că cei mici nu au motive de suferinţă sau stres, însă şi ei experimentează situaţii dificile. Deosebirea faţă de adulţi este că nu au la îndemână cuvinte pentru a le exprima, corpul fiind mijlocul prin care anunţă că nu le este bine; copiii plâng, se agită, sunt hiperactivi sau încremenesc, se agaţă cu disperare de părinţi, au cereri obsesive câteodată, refuză să facă anumite activităţi invocând motive fără sens sau sunt neputincioşi în a face ceva singuri, atunci când, totuşi, capacităţile există.

Acestea sunt primele semne care pot apărea la vârste foarte fragede, iar manifestările sunt mai puţin vizibile pentru părinţi. Aceste comportamente care nu sunt văzute sau reglate din mers se agravează în timp sau cresc în intensitate, mai ales în momentele importante în dezvoltare, precum intrarea în colectivitate, începutul grădiniţei sau al şcolii, debutul pubertăţii şi al adolescenţei.

TOTUL DESPRE MAME: Se spune „copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari”. Dar cât de diferite sunt problemele copiilor faţă de cele ale adolescenţilor?

Monica Lespezanu: Da, într-adevăr, vârsta şi capacităţile cognitive, emoţionale şi sociale ale copiilor sunt variabile importante de luat în considerare atunci când se depistează anumite disfuncţionalităţi sau perturbări emoţionale. Este mai uşor de intervenit şi de îndreptat lucrurile la vârste mai mici, când problemele sunt ,,mici”, atunci când părinţii sesizează primele manifestări sau comportamente disfuncţionale şi schimbă modul de abordare în relaţia cu cel mic. Odată cu creşterea, mai ales în perioada preadolescenţei şi a adolescenţei, când apar multiple transformări pe toate planurile, problemele devin ,,mari”, dacă primele semne au fost ignorate sau dacă relaţia părinte-copil nu are fundamente solide.

Problemele în esenţă sunt aceleaşi, însă modul de manifestare şi de exprimare a disconfortului şi a suferinţei capătă caracteristici diferite, pentru că şi abilităţile şi capacităţile se diversifică. Pentru copiii mici, specifice sunt manifestările fiziologice şi comportamentele precum: plâns, agitaţie, neatenţie, agăţare de părinte, nemişcare, lipsa explorării, dureri de cap, burtă, somatizări, diverse boli, vise, coşmaruri, ticuri, refuzul de a sta singur, de a dormi singur, de a face anumite activităţi.

Pe măsură ce copilul creşte şi mediul de viaţă se diversifică, apar şi alte manifestări, cele mai vizibile fiind problemele de adaptare, integrare în grup şi colectivitate, relaţionare cu alţii sau problemele legate de învăţarea şi comportamentul şcolar. În genere, vârsta adolescenţei capătă trăsături specifice vârstei adulte, specifice fiind comportamentele teribiliste sau de risc, debutul consumului de substanţe sau, la polul opus, autoizolarea, retragerea, refuzul/evitarea activităţilor sau a noului.

TOTUL DESPRE MAME: Putem spune că punctul de plecare al acestor probleme este identic în ambele categorii de vârstă?

Monica Lespezanu: Punctul de plecare al problemelor emoţionale şi comportamentale ale copiilor şi adolescenţilor este de natură relaţională. Modul în care părinţii se raportează la copii, răspund mai ales nevoilor emoţionale ale acestora, sunt disponibili fizic şi emoţional, delimitează propria experienţă personală de experienţa copiilor, toate se reflectă în ceea ce este şi face copilul.

Nevoile neîmplinite şi rănite generează suferinţă, iar, pentru a se descurca cu suferinţa, copiii şi adolescenţii pun în joc diferite mecanisme de protecţie. În funcţie de vârstă şi de capacităţi, mecanismele de protecţie capătă nuanţe diferite. La vârste mai mici, exprimarea este mai mult prin corp şi comportamente primare, pe măsură ce copiii cresc, lucrurile se complică şi se agravează, manifestările devin mai complexe şi pe fondul influenţei altor factori din afara mediului familial.

Există şi situaţii de viaţă care pot genera suferinţă şi care se traduc în diferite manifestări emoţionale şi comportamentale: de la o naştere dificilă, boli şi spitalizări fie ale copiilor, fie ale părinţilor, ale mamei în special, separări îndelungi ale copiilor de părinţi, o boală cronică sau invalidantă a unui părinte, pierderea unui persoane dragi sau apropiate familiei, până la accidente casnice, rutiere, calamităţi naturale (inundaţii, incendii).

În fapt, orice eveniment marcant din viaţa unei familii îşi pune amprenta într-un mod unic şi asupra celor mai mici. În special modul în care părinţii primesc şi se descurcă cu un astfel de eveniment în viaţa lor va influenţa şi copilul/adolescentul. Acest lucru se explică prin faptul că adaptarea unui copil/adolescent la o nouă situaţie de viaţă este dependentă de modul în care părinţii se reglează la noile circumstanţe, şi, cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât influenţa răspunsului părinţilor este mai mare.

Dacă vrei să înțelegi mai bine ce înseamnă pentru un copil separarea părinților săi vino și tu pe 27 ianuarie, la ora 18:30, la Librăria de la Humanitas Cișmigiu unde va avea loc atelierul susținut de psihologul Monica Lespezeanu cu tema ”Mama și tata te iubesc, dar se despart” și lansarea cărții ”Când părinții se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare” de Penelope Leach. Cartea este disponibilă aici

TOTUL DESPRE MAME: Nu e deloc neobişnuit ca părinţii să aibă senzaţia că cei mici nu îi ascultă. Care sunt situaţiile în care percepţia lor nu este, însă, aceeaşi cu realitatea?

Monica Lespezanu: Există situaţii în care copilul nu îşi ascultă părintele sau situaţii în care părintele doar are senzaţia că cel mic nu îl ascultă.

Orice formă de neascultare şi protest indică un mod de comunicare şi relaţionare defectuos între părinte şi copil. Un copil îşi ascultă părintele dacă acesta cere ceva potrivit, adecvat şi bun pentru copil. În momentul în care cererile părinţilor sunt exagerate, nu sunt în acord cu ceea ce poate copilul, nu sunt pentru vârsta sa sau vin cu impunere, cu autoritate sau generează frică, sănătos este ca şi copilul să protesteze, sub forma unei exprimări adecvate a emoţiilor. Există şi o categorie de copii care sunt foarte ascultători, supuși chiar, copii care renunţă la ei cu desăvârşire pentru a-şi mulţumi părintele, însă cu preţul unei mari suferinţe interioare.

Situaţiile în care părintele trăieşte cu senzaţia că cel mic nu îl ascultă denotă de fapt nemulţumirea şi suferinţa părintelui şi faptul că acesta trăieşte doar şi prin copil, că nevoia părintelui de a fi ascultat, văzut, recunoscut este rănită şi că acesta nu se delimitează de propriul copil, ba chiar mai mult îşi găseşte sensul prin acesta.

TOTUL DESPRE MAME: Ce sfat aveţi pentru părinţii care afirmă că nu se mai înţeleg, pur şi simplu, cu copiii lor?

Recomandări



Monica Lespezanu: Un părinte care afirmă că nu se mai înţelege deloc cu copilul său este un părinte îndurerat şi epuizat care practic cere ajutor pentru blocajul său. Înainte de toate, părintele are nevoie de un moment de repaus, în care să se liniştească pentru a căuta să înţeleagă ce anume a provocat ruptura în relaţia cu copilul său şi ce anume vrea copilul să transmită prin refuzul său de a comunica cu părintele. Practic ce anume are nevoie copilul să primească de la părinte pentru a reînnoda relaţia: ascultare, acceptare, validare, recunoaştere, timp şi activităţi comune, faptul de a fi important, văzut, atins cu afecţiune etc.

Poate o abordare autoritară, poate o neglijare a cererilor copilului, poate a-i fi oferit copilului sfaturi şi reţete proprii care la acesta nu au funcţionat, poate critica exagerată sau poate chiar oferirea afecţiunii condiţionate de anumite comportamente sau rezultate ale copilului, poate o anumită stare emoţională a părintelui generată de alte situaţii de viaţă. În astfel de cazuri, părintele este cel care iniţiază repararea relaţiei prin modificarea unor comportamente ale sale în raport cu copilul.

Mai degrabă relaţia se repară şi comportamentul copilului se corectează prin a-i fi hrănite nevoile emoţionale, decât prin sancţiuni şi pedepse, care nu fac altceva decât să provoace o ruptură şi mai mare în relaţia cu părintele.

TOTUL DESPRE MAME: Ce indică faptul că, atunci când un copil se confruntă cu o anumită problemă sau situaţie, părintele nu este cel care află primul?

Monica Lespezanu: Într-un mod firesc şi sănătos, părintele este primul lângă copil atunci când acesta se confruntă cu o situaţie dificilă. Atunci când acest lucru nu se întâmplă şi copilul evită să vină spre părinte se ridică semne de întrebare asupra modului în care cei doi relaţionează, mai exact asupra modului în care părintele ,,primeşte”/conţine copilul aflat în impas/dificultate: cu multe emoţii negative ale părintelui, furie sau frici, cu ceartă, critică, sancţiuni şi pedepse, sfaturi şi ,,discursuri” despre cum este sau nu este bine.

Copilul evită părintele când îi este teamă de acesta, când este agresat, când primeşte ce nu este potrivit pentru el sau când trăieşte doar pentru părinte, nedorind să-l dezamăgească. Copilul se îndreaptă spre părinte când primeşte ce are nevoie, când este acceptat cu greşeli şi vulnerabilităţi, când părintele oferă suport adecvat pentru copil.

O nuanţă diferită în astfel de cazuri se produce pentru un adolescent. În unele situaţii adolescenţii încearcă să rezolve pe cont propriu problemele apărute sau apelează la alte persoane resursă.

TOTUL DESPRE MAME: Există şi familii, respectiv copii care nu au niciun fel de probleme?

Monica Lespezanu: A afirma că nu există probleme înseamnă, de fapt, a nega sau a minimaliza problemele. În viaţa unei familii cu copii apar evenimente şi provocări diferite. Trecerea copilului de la un stadiu de dezvoltare la altul reclamă o adaptare din partea părinţilor a modului de comunicare, a disponibilităţii fizice, a modului în care oferă protecţie, afecţiune, ghidare, control, a desfăşurării efective a activităţilor familiei, a petrecerii timpului liber. Pot apărea şi situaţii dificile de viaţă, ca schimbarea locuinţei, a locurilor de muncă a părinţilor, pierderea bunicilor etc.

Provocările apar pe măsură ce copilul creşte şi încearcă să se desprindă de familie pentru a fi autonom. Este recunoscut faptul că în viaţa unei familii cu un copil adolescent există multiple discuţii, confruntări, probleme.

Părinţii care reuşesc să identifice din timp situaţiile problematice apărute şi să modifice ceva în relaţionarea lor cu copilul, să înţeleagă şi să traducă corect comportamentul copilului, să fie efectiv lângă copil când acesta are nevoie, toate acestea cresc şansele de rezolvare naturală a problemelor. Capacitatea părinţilor de a reflecta la situaţiile apărute în familie şi de a încerca să schimbe ceva în modul lor de viaţă este fundamentală pentru capacitatea de reglare a copilului la mediu.

TOTUL DESPRE MAME: Se vorbeşte foarte mult în ultima vreme despre permisivitatea părinţilor. Care este, totuşi, diferenţa între permisivitate şi indolenţă, nepăsare?

Monica Lespezanu: Copilul are nevoie de un spaţiu personal în care să se manifeste în diferite moduri proprii. A respecta acest spaţiu înseamnă a permite exersarea capacităţilor şi manifestarea voinţei proprii a copilului.

A fi permisiv cu copilul înseamnă a-l lăsa liber să exploreze, să se confrunte cu diferite situaţii, să experimenteze diferite emoţii, să înveţe din propriile consecinţe naturale ale comportamentului său, dar totul între anumite limite şi sub ghidajul şi prezenţa fizică şi emoţională a părintelui. Cu cât copilul este mai mic, cu atât are nevoie de mai multe limite şi de prezenţa părintelui. Pe măsură ce copilul creşte, limitele se lărgesc şi se negociază.
În absenţa limitelor şi a disponibilităţii părintelui vorbim de nepăsare/indolenţă.

Permisivitatea exagerată duce la nepăsare. Nepăsarea se traduce în a ignora nevoile fundamentale de afecţiune, ghidare, feedback, învăţare pe cont propriu ale copilului şi generează o acută stare de însingurare pentru acesta. De asemenea, nepăsarea mai poate fi înţeleasă şi ca anularea oricărei forme proprii de manifestare a copilului, în sensul în care copilul trebuie să fie asemenea părintelui, să gândească, să facă că el, să-i placă aceleaşi lucruri, să aibă aceleaşi dorinţe şi planuri, se se realizeze profesional şi familial ca şi părintele său.

Pentru a putea recunoaşte şi respecta spaţiul personal al copilului este fundamental ca mai întâi de toate, părintele să-şi recunoască, să-şi respecte şi să-şi delimiteze spaţiul său personal.

TOTUL DESPRE MAME: În relaţia părinte-copil este vreodată prea târziu să mai reparăm ceea ce nu funcţionează?

Monica Lespezanu: Niciodată nu este târziu în a repara orice relaţie, mai cu seamă relaţia părinte-copil.

De fapt, cred că nici o relaţie părinte-copil nu funcţionează perfect, că nu există părinţi perfecţi care nu greşesc niciodată, că nu există copii perfecţi, fără vulnerabilităţi, ci că există părinţi care sunt conştienţi că a greşi este omeneşte şi că faptul de a vedea şi recunoaşte problemele şi a încerca să repari relaţia te creşte în capacitatea ta de părinte şi oferă copilului ocazia de a-şi da seama şi el de greşelile sale şi de a se corecta.
Cred, de asemenea, cu tărie, că orice schimbare pe care vrei să o generezi în relaţia cu copilul tău, începe cu tine. Iar pentru asta trebuie să acorzi timp şi răbdare. Astfel devii un părinte mai bun!

Dacă vrei să înțelegi mai bine ce înseamnă pentru un copil separarea părinților săi vino și tu pe 27 ianuarie, la ora 18:30, la Librăria de la Humanitas Cișmigiu unde va avea loc atelierul susținut de psihologul Monica Lespezeanu cu tema ”Mama și tata te iubesc, dar se despart” și lansarea cărții ”Când părinții se despart. Cum să ne ajutăm copiii să treacă prin procesul de separare” de Penelope Leach. Cartea este disponibilă aici

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook. Acolo găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante!