Ne pasă oare prea mult? Sau când grija față de copil e exagerată

Atunci când părinții au o relație bună cu copiii lor, le cunosc sentimentele, empatizează și copiii devin mai deschiși, au încredere în propriile puteri și sunt bine în propria piele. Totuși, există și posibilitatea să exagerăm ca părinți, în dorința de a le anticipa nevoile, iar, drept consecință, copiii să nu mai aibă încredere în propriile decizii, se arată într-un articol din Psychology Today, semnat de psihoterapeutul pentru părinți și copii Eli Hilman.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

Un mesaj important pe care îl poate transmite părintele este acela că e în regulă să încerci și să nu reușești, e în regulă să greșești și e în regulă să cauți soluții să te ridici singur când cazi.

Supravegherea exagerată și dorința de a apăra copilul de orice eșec îi știrbesc din nevoia de independență și autonomie.

Eli Hilman prezintă două exemple de exagerări ale părinților din grijă pentru copiii lor, pe care le-a întâlnit în activitatea lui terapeutică.

Mama prea prezentă

Sally își iubește mult băiatul de șase ani, însă, fără să-și dea seama, îl folosește pentru a-și satisface propria nevoie de afecțiune. Copilul i-a zis de mai multe ori că nu mai vrea să trăiască, în plus are periodice manifestări agresive față de mamă. La rândul ei, mama, speriată, vrea să-l țină acasă sub supraveghere, dar aceasta ar însemna că ar trebui să renunțe la școală. Pentru a-l face să se simtă mai bine și a-i transmite cât mai mult din afecțiunea ei, mama îi aduce zilnic micul dejun la pat și răspunde mereu afirmativ oricărei solicitări. În toată această supraprotecție, copilul se simte cocoloșit și sâcâit. În acest caz, mama trebuie să facă un pas în spate și să-l lase pe copil să facă o parte din lucruri singur, cum ar fi să vină la bucătărie să ia micul dejun. Aceste mici gesturi îl ajută pe băiat să se simtă capabil și nu mai este pus în situația de a purta greutatea de a fi centrul atenției mamei lui.

Lipsa de afecțiune în copilărie formează adulți nefericiți. Unde greșesc părinții?

Copilul la putere

Ca mamă divorțată, Margaret se simte vinovată față de băiatul ei de șapte ani. De aceea, a decis, după separarea de soț, să-l implice în toate deciziile pe care le ia, pe orice subiect. Copilul este agresiv la școală și îi lovește pe toți cei care nu i se supun.

Este o greutate foarte mare pe umerii unui copil de a participa la toate deciziile unui adult. Drept rezultat, copilul se simte confuz și în nesiguranță. Soluția este de a-I lăsa să aibă o copilărie fără responsabilități și a-l implica doar în deciziile care îl privesc direct pe el. Presiunea de pe copil scade și, în același timp, scade și nevoia lui de a se impune față de colegi, asemenea unui adult în miniatură.

Cum ne dăm seama dacă exagerăm?

Iată câteva întrebări la care să vă răspundeți, sugerate de psihoterapeutul pentru adulți și copii, Eli Hilman
1. Discut cu copilul meu subiecte care depășesc cu mult nivelul lui de maturitate și înțelegere?
2. Fac lucruri în locul lui, deși ar putea să le facă și singur foarte bine?
3. Mă deranjează când spune ”vreau eu să fac”?
4. Este copilul mai puțin implicat atunci când îi sar în ajutor?
5. Îmi tratez copilul ca pe cel mai bun prieten?
În final, specialistul recomandă să lăsăm copiii să se descurce pe cont propriu, pentru a deveni adulți independenți. E vital să facă greșeli pentru că învață din ele, iar noi, ca părinți să intervenim doar dacă există risc pentru viața sau sănătatea copilului.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.