Nu e vina ta! Tantrumurile vin oricum…

Andreea Popa
tantrumurile

Îi văd făţuca schimonosindu-se şi mi se pune un nod în stomac. Ştiu ce va urma. Şi nu, nu e vorba că lumea se va uita la noi ca la urs. Şi nici că va trebui să fac faţă unor emoţii atât de puternice încât îmi vine să o iau la fugă înainte de a începe. Ci mai degrabă de sentimentul de vinovăţie care mi se strecoară încet în suflet.

E hrănit, e odihnit, ne-am jucat toată ziua, am stat alături de el, conectaţi, tot weekendul. Totul părea perfect. Şi totuşi, vine. Acel tantrum care mă scoate de pe şine şi mă face să mă rostogolesc pe o pantă a vinovăţiei. Nu-l pot consola nicicum şi nimic din ceea ce fac acum nu mai este bine.

Şi, în timp ce el plânge, scoţând la iveală sentimente incredibil de mari pentru un omuleţ atât de mic, gândul începe să-mi zboare la lucrurile pe care, poate, nu am reuşit să le fac cum trebuie. Oare în ce moment am dat-o în bară? Puteam să fac ceva să previn asta? E posibil să nu fi fost de fapt atât de conectaţi zilele acestea cum credeam? Sunt un părinte chiar atât de rău?

Apoi respir adânc

Respir şi încerc să-mi aduc aminte că, în faţa mea, e un om. Mai mic, ce-i drept, dar tot un om. Cu propriile lui sentimente, emoţii şi trăiri. Pe care are dreptul să şi le exprime aşa cum vrea, aşa cum poate el la vârsta asta. Inclusiv prin furie, tantrumuri sau trântit pe jos.

Iar eu nu am cum să controlez aceste trăiri. Oricât de prezentă aş fi, nu am cum (şi nici nu vreau) să opresc aceste sentimente să se reverse.

Da, sunt multe cărţi bune care te învaţă cum să previi sau cum să gestionezi astfel de situaţii. Dar greşeala multora dintre ele este că îţi lasă cumva impresia că, dacă faci totul ca la carte, nu vei mai avea niciun fel de probleme. Ceea ce este fals. Pentru că, până la urmă, comportamentul copiilor noştri nu este doar rezultatul direct al stilului nostru de parenting. Este mult mai mult de atât. Şi oricât de iubitoare, calmă, atentă şi empatică ai fi şi cu oricât de mult respect ţi-ai trata copilul, e posibil ca el tot să se trezească de 2-3 ori pe noapte şi la 2 ani. Sau să nu mănânce legume. Sau să lovească alţi copii în parc. Sau să scuipe, să zică NU la orice, să fugă în stradă. Deşi, ca părinte, te paralizează uneori să-ţi vezi copilul comportându-se aşa, nu trebuie să te învinovăţeşti. O vor face alţii, mai ales când cel mic are un tantrum în public, dar asta e deja treaba lor.

Treaba ta, atunci când ai senzaţia că dai greş în creşterea copilului, este să-ţi aduci aminte că lucrurile nu se rezumă doar la tine şi la ceea ce faci tu. Nu există perfecţiune când vine vorba despre creşterea copiilor. Şi nici control asupra emoţiilor pe care cei mici le au. Există doar empatie, iubire şi respect.

Dă vina pe gene

Şi, dacă nu mă crezi, se pare că lucrurile sunt chiar dovedite ştiinţific. Oarecum. Un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Montreal, Canada, pe gemeni identici şi non-identici sugerează că genetica are un rol mult mai important decât se credea anterior în modul în care copiii îşi pot gestiona furia. Deci moştenirea genetică explică o bună parte a comportamentului mai efervescent al unora dintre copii.

Aşa că, data viitoare când copilul tău are un tantrum, nu te învinovăţi. În schimb, poţi da vina pe tac’su. Pentru că este evident că doar din partea lui de familie putea lua copilul aceste gene, în niciun caz de la tine, nu?! Glumesc, bineînţeles.

Până la urmă, important este să nu uiţi că nu are de ce să-ţi fie teamă de sentimentele copilului. Şi, mai ales, că acestea nu sunt întotdeauna o critică a stilului tău de parenting.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa