Poveşti cu noi înşine

Mă aflam într-o seară într-o companie foarte eterogenă, alături de amice cu vârste cuprinse între 27 și 50 de ani şi provenind din domenii artistice diferite. Cum aproape toate eram mame, mai puţin cea mai tânără dintre noi, discuţia a alunecat înspre maternitate. Şi iată cum cinci femei, aflate la distanţă de casele lor, într-un context favorabil mai degrabă distracţiei, ajung să povestească la un pahar de vin tot întâmplări cu copii mici şi mari! Vorbind despre poveştile de seară, ne-am amuzat să constatăm că fiecare dintre noi inventase cel puţin o poveste în care copilul şi părinţii erau personaje principale. Ca tentă generală, poveştile personalizate au apărut instinctiv în momente în care mamele au vrut să comunice ceva copilului folosind alt fel de limbaj, sau pentru a detensiona anumite probleme sau situaţii dificile în familie, sau pur şi simplu pentru a schimba unghiul de percepţie al unor realităţi, detaşând copilul şi oferindu-i ocazia să privească din afară, transcriind într-o formă ludică situaţii din viaţa copilului ori a familiei.

Aveam să aflăm că toţi copiii noştri au adorat imediat aceste poveşti în care personajele erau ei înşişi sau unele aidoma lor, repovestite la cerere şi receptate de fiecare dată cu acelaşi interes.

 

Peştişori aurii şi călătorii în viitor

Povestea preferată a copilului meu, în care el e personaj principal, sună cam aşa: acţiunea se petrece în viitor, când el are în jur de 14 ani şi merge la pescuit pe lacul din apropierea casei, doar el şi cu bicicleta lui. În poveste îi place foarte mult să pescuiască, petrece două-trei ore în linişte pe malul apei şi aproape de fiecare dată prinde măcar câte un peşte pentru cină. Într-o zi, imediat cum aruncă firul, i se prinde în undiţă un peştişor strălucitor.

– Un caras auriu? se întreabă copilul cu voce tare.
– Caras, ce caras? Sunt peştişorul de aur!
– Uau, tu chiar exişti? se miră Petru. Şi ce cauţi în lacul ăsta, casa ta nu e în ocean?
– Ba da, dar am plecat să explorez şi cred că m-am rătăcit. Mă arunci înapoi, te rog? Trebuie să ajung acasă…
– Păi, peştişorule, cu cele trei dorinţe cum rămâne?
– Ah, dorinţele. Văd că ştii povestea. Haide, zi-le repede, mă cam grăbesc.
– Ăăăă… ce-mi doresc eu? Păi să fiu mare.

Şi brusc copilul s-a făcut mare. Dându-şi seama că n-o să-l recunoască părinţii şi probabil se vor speria când un tânăr adult va intra în casă, a cerut să redevină mic. Neprecizând cât de mic, peştişorul l-a transformat într-un bebeluş. Cum abia se putea târâ prin iarbă şi nici măcar nu ajungea până la bicicletă, a vrut, epuizând astfel şi a treia dorinţă, să redevină exact cum a fost. Apoi i-a mulţumit peștelui, l-a eliberat şi s-a grăbit să ajungă acasă la părinţii lui. Tatăl l-a întrebat cum de s-a întors aşa repede şi fără să prindă nimic, iar înainte ca băiatul să răspundă, mama a completat veselă „Nici măcar un peştişor de aur nu ai prins?”

 

Eu şi soţul meu îi spunem de foarte devreme lui Petru poveşti seara la culcare, din memorie, citite sau inventate, şi probabil vom face asta până va începe el singur să citească. Am început să-i citim fără să ne programăm în sensul ăsta şi am continuat firesc, împărţind un moment cald, de relaxare, în lumina difuză a dormitorului lui, creând un tărâm magic din care deseori călătorim împreună spre cel al viselor. Dacă la început cărţile erau foarte colorate şi bogat ilustrate, pe parcurs Petru a început să aprecieze mai degrabă grosimea cărţilor în favoarea ilustraţiilor. Cele două volume cu Habarnam l-au convins că numărul şi mărimea ilustraţiilor nu depind de calitatea poveştii, astfel că, recent, văzând DEX-ul în vizită la bunici, mi-a mărturisit că aşa de groasă i-ar plăcea să fie o carte cu poveşti, să nu se termine niciodată.

 

Importanţa poveştilor

Din acest text am aflat cât de importante sunt poveştile spuse copiilor înainte de culcare. La unul dintre cursurile de artă pe care le ţin cu copiii la o grădiniţă, le-am propus recent o temă inspirată din povestea preferată. Am fost uimită să constat că cei patru copii din grupa mare nu aveau poveşti preferate, pe motiv ca nu ştiau poveşti, ci doar desene animate. Cursul meu a fost pe jumătate compromis. Întrebându-i cum adorm seara, am aflat că nu au niciun „ritual”în care să li se citească poveşti de către părinţi înainte de culcare. În concluzie, vă invit, dacă nu o faceţi deja, să le spuneţi poveşti copiilor voştri. Pe lângă cimentarea relaţiilor dintre părinţi şi copii, dezvoltarea imaginaţiei celor mici şi transmiterea unor cunoştinţe, mai este un aspect destul de important: citiţi-le sau inventaţi-le poveşti personalizate prin care să comunicaţi copiiilor voştri necesitatea unor activităţi, învăţăminte, valori (ca de exemplu spălatul pe mâini, cum cresc plantele, de ce nu e bine să minţi, etc) în funcţie de etapele comportamentale ale momentului.

 

Cum învaţă cei mici

Psihologia modernă a studiat legătura dintre comportamentul copiilor şi consecinţele ulterioare ale influenţelor din jur. Există o teorie, enunţată de psihologul de origine canadiană Albert Bandura (n. 1925), numită „social learning theory”(teoria învăţării sociale), conform căreia modelele sunt o sursă importantă pentru a învăţa noi comportamente. Caracteristicile similare legate de vârstă, sex şi înfăţişări generale sunt factori care determină imitarea unui model comportamental. De aceea poveştile personalizate au şi rolul de a crea întâmplări în care personajul principal (care arată asemenea copilului) şi textul poveştii (care este despre copil) oferă un anumit model. Astfel, copilul va recepta mai uşor ceea ce doreşte adultul să-i transmită şi se va identifica cu un model comportamental pozitiv, cu un principiu sau o valoare.

Poveştile sunt mult mai eficiente decât predicile pentru a comunica celui mic principii de viaţă. De multe ori, un copil nu înţelege ceea ce un adult încearcă să-i explice, mai ales dacă se foloseşte un ton moralizator. Astfel monologul adultului poate avea chiar efectul opus, de a creşte probabilitatea ca cel mic să recepteze total greşit ceea ce el încearcă să-i transmită. Poveştile captează altfel atenţia copilului, astfel încât el poate relaţiona cu situaţia dată în mod obiectiv, împiedicându-l să devină defensiv sau să-i stârnească resentimente.

 

ABC-ul poveştilor inventate

Pentru a întâmpina cu obiectivitate situaţia din poveste, psihologii recomandă să se folosească un nume diferit de cel al copilului, dar să se păstreze celelalte caracteristici legate de vârstă, sex etc. Indiferent dacă sunt citite sau inventate, cel care spune povestea copilului trebuie să întrunească două calităţi esenţiale: simplitatea limbajului şi o sinceritate serioasă. Motivul pentru care se cere simplitate este evident, niciun copil nu se poate bucura deplin de o poveste încâlcită în cuvinte şi idei al căror sens nu poate fi înţeles imediat. Ce-a de a doua calitate este mai puţin evidentă, dar la fel de importantă. Sinceritate „serioasă” nu înseamnă lipsa umorului şi a distracţiei, ci înseamnă că povestitorul trebuie să fie la fel de interesat ca cel mic faţă de ceea ce urmează a fi spus şi să accepte în mod deplin existenţa personajelor fantastice care populează povestea (zâne, eroi, animale care vorbesc). Copilul merită această egalitate de viziune şi fără ea nu poate exista un succes total.

 

Indiferent de poveste, relatare, sfat sau predică, modalitatea ideală de a comunica cu copiii este aceea în care se ţine cont de demnitatea copilului şi există un sentiment de respect reciproc între copil şi adult. Această abordare ţine căile de comunicare deschise şi sentimentele de iubire şi de încredere vii, aspecte cheie în orice relaţie sănătoasă.

 

Voi inventaţi poveşti în care personajele principale sunteţi chiar voi şi copiii voştri? Vi se pare dificil?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație