Primul LIKE de la fiul meu!

copil-pe-facebook-totul-despre-mame

Am primit primul LIKE de la copilul meu, pe Facebook!

Că timpul trece cu viteza luminii și că ne cresc copiii mai repede decât ne-am fi imaginat vreodată, e deja stabilit. Numai că după ce tocmai i-ai făcut cont de Facebook copilului – cu inima cam îndoită – și mai primești și primul LIKE de la el, te cam ia cu vertij.

Unde s-au dus anii cu scutece și miros de bebeluș? Unde s-a dus pasiunea pentru mașinuțe din metal și când a trecut diversificarea? Pot să vă arăt exact locul din bucătărie unde stătea mititelul meu, pe o păturică, atunci când i-am dat prima picătură de suc de măr.

Acum are Facebook!!!

De câteva săptămâni îmi tot bătea apropouri că vrea și el cont de Facebook. N-am zis nici nu, nici da. N-am zis nimic. Că mă șocasem. Am zis că trece de la sine dacă nu fac tam-tam. Ei bine, nu a trecut defel. Dimpotrivă, apropourile subtile s-au transformat în insistență. Am stat de vorbă cu mine însămi și m-am întrebat de ce nu-mi vine să-i fac cont. Mi-e teamă de marea de necunoscuți cu care ar putea intra în vorbă? Mi-e. Dar am încredere în copilul ăsta. Știu că atunci când îi acord credit nu mă dezamăgește. Mi-e teamă că va sta mai mult pe tabletă? Mi-e. Dar știu că oricum ne războim pe tema asta zilnic și că am reușit, cu chiu, cu vai, să stabilim niște reguli. Mi se pare aiurea să fiu prietenă cu el pe Facebook? Mi se pare. Dar oricum stăm de vorbă ca-ntre prieteni și în viața reală. Așa că i-am făcut cont de Facebook. Și adresă de mail, normal. Tot tacâmul!

Add friend?

Sigur că am discutat despre ce înseamnă internetul, despre cum pot lucrurile deveni periculoase, ce postăm, ce NU postăm. Cum triem prietenii, cum alegem pozele pe care le putem face publice, ce spunem și ce nu spunem despre noi înșine. Cum nu dăm add friend sau accept friend request până nu vedem noi, cei mari, despre cine e vorba. Ce să mai spun, a fost greu. Și încă este. Pe de altă parte, are deja 19 prieteni. Dintre care, vreo 10 sunt copii. Ceilalți, sunt rude sau prieteni ai mei. Își numără tacticos like-urile și se consultă cu mine dacă e OK să dea like la colecția de rochițe de balet a fetiței din vecini. E fascinant, recunosc, să te plimbi pe wall-urile puștilor pe care îi știi din vedere. Să vezi cum băieții alternează clipuri cu faze tari din fotbal și rețete de prăjituri. Cum își etalează toți trofeele sportive sau să descoperi cum băiețelul care bate mingea pe maidan cântă la pian incredibil. Și nu-ți dai singur like la poze, da? “E jenant, pari cam disperat”, îmi predă fiul meu prima lui lecție de social media. “Bine, atunci îți dau eu, OK așa?”, i-o predau eu pe a doua.

Like

Să știți că e o generație foarte, foarte faină de copii! Pe Facebook se arată așa cum sunt și așa cum ar vrea să fie. Ambițioși, frumoși, deștepți și buni. Uneori, caraghioși. Mai ales atunci când vor să pară cool. Când vor să arate ei lumii cât de relaxați sunt și cât de populari. Îmi amintesc de caietele noastre de amintiri. Făceam exact același lucru. Mergeam la fotograf, ne trăgeam în poze stând serioși, cu o alură de oameni mari, importanți, ușor din profil. Pe urmă, așteptam cu sufletul la gură să treacă zilele să iasă poza. Se întâmpla să ieși și cu ochii închiși. Și atunci o luai de la capăt. Merita să faci orice efort pentru poza aia perfectă, numai bună de lipit în cine știe ce caiet de amintiri, cu speranța că o s-o vadă nu știu ce băiat din nu știu ce clasă și că se va întâmpla nu știu ce… Poate chiar să-ți ceară prietenia! Uau… așteptam și noi tot un friend request. Sau un like. Era aceeași Mărie, cu altă pălărie. O pălărie reală, în timp ce Măria lor are pălării virtuale, poze fără ochi închiși pentru că dai delete și-ți mai faci câte poze vrei. Măria lor poate ni se pare nouă, celor mari, mai puțin romantică decât a noastră. Ei bine, nu e. E la fel de intensă și de reală, doar că se manifestă pe un suport diferit. Și am face bine să ne împăcăm cu ideea cât mai repede, dacă nu vrem să ne dea copiii noștri unfriend pentru că nu înțelegem nimic.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație