Psihoterapeut Vistiana Long. ”Te urăsc, nu vreau să fii mama mea!”- de ce ne resping copiii?

Dacă ne-am imaginat – gândindu-ne la copilul pe care îl așteptam în viața noastră – o mogâldeață dulce și drăgălașă sorbindu-ne cu ochișori galeși și încolăcindu-şi brațele în jurul gâtului nostru de o sută de ori pe zi, nu mică ne e mirarea – și durerea… – când minunea noastră se transformă într-o „creatură fioroasă” care ne împinge vârtos și strigă din răsputeri: „Pleacă! Te urăsc! Nu vreau să fii tu mama mea/tatăl meu! Mai bine nu mă făceai! Mai bine mor/mori!!!” șamd.

Vino pe 20 aprilie, începând cu ora 18.30, la o nouă ediție a Atelierelor cu Mămici, cu tema ”Mami, cine sunt eu? – Cum îți ajuți copilul să fie el însuși”, unde Vistiana Long, psihoterapeut, și Bogdan Godja, psiholog școlar, îți oferă informații despre cum să îți cunoști mai bine copilul și cum să îl ajuți să devină un adult independent, sigur pe sine și încrezător în șansele lui. Înscrierile se fac AICI.

Ce greutate e atunci în sufletul părintelui care-și dorește din toată inima și a făcut tot i-a stat in puteri ca îngerașul lui să fie fericit! Câte emoții se amestecă provocând o avalanșă de senzații în corp, de nu le mai dai de cap! Vinovăție, furie, descumpănire, uimire, confuzie sunt toate simțite atât de intens și totuși nedefinit…

Răni de demult și trăiri ținute mult timp sub capacul uitării se ridică acum precum marea smulsă de furtună și apoi se revarsă, fără să vrem, peste… ce avem mai drag…

Și totuși… ce șansă! Ce șansă ca ele să iasă la iveală! Să fie stârnite pentru a fi văzute și pentru a putea fi înțelese și rearanjate! Poate că, inconștient, copiii vor ca noi să ne cunoaștem pe noi; fără să știe, ne provoacă să ne regăsim, să fim autentici.

Respingerea copiilor are rolul, în primul rând, de a ne pune față în față cu rănile noastre de respingere mai vechi. Durerea mare de acolo vine. Dacă nu ar ieși la suprafață să putem vedea ce și unde doare și să tratăm, ar rămâne în corpul nostru și s-ar manifesta lent și insidios…

Respingerea noastră de către copii mai are rolul – foarte important – de a restabili granițele personale, element esențial în dezvoltarea sănătoasă a oricarei ființe și totuși atât de usor trecut cu vedera tocmai la om. (A, da, avem granite interstatale…). Generația noastră a crescut, în mare parte, fără granițe sănătoase; la nivel de societate, granițele interpersonale sunt de obicei confuze și asta duce la multe conflicte (exterioare și interioare). Firește că nici copiilor nu le respectăm spațiul personal – nici în plan fizic, nici psihologic – dacă nici noi nu îl cunoaștem încă bine pe al nostru. Copiii, prin autenticitatea lor, își asumă curajul de a-l pretinde însă pe al lor. O fac dur uneori, dar poate au încercat și mai blând și nu ne-am prins, cine știe?…

Copiii ne mai resping pentru că, paradoxal, vor să ne comunice că au nevoie de noi. Sunt supărați pentru că i-am abandonat. (Ei trăiesc despărțirile mult mai dramatic decât noi. Unui copil mic, să pleci mai multe ore fără să-l securizezi, îi poate părea cât i-ar părea unui adult câțiva ani…; sau dacă te superi pe el și îi intorci spatele, se poate simti abandonat).
Dacă s-a simțit abandonat, îi e teamă că vei pleca din nou. Frica e atât de mare și durerea atât de intensă, încât te respinge ca să nu sufere din nou când pleci (și unii oameni mari fac asta, dar tot din eul copilului rănit). De fapt, tare își dorește și are nevoie să-i fii aproape!

Mai sunt și alte cauze pentru care copiii noștri au nevoie uneori să ne respingă. Dar oricare ar fi cauza, e important să primim aceste experiențe ca pe niște mesageri; să nu dăm curs acțiunilor generate de durere respingând-i și noi pe copii; să observăm ce se întâmplă în noi în timpul „furtunii”, să rămânem în mijlocul ei observatori și cârmuitori dibaci avand grijă să nu o lăsăm să „inunde” relația noastră cu copilul, care are nevoie de cineva care să țină cârma și pentru el.

Rămânând atenți în interior la senzații și… la poveștile lor, vom vedea cum ușor-ușor, furtuna se retrage, lăsând în urmă pești și scoici aduse din adânc dar fără să fi făcut prăpăd in jur. Apoi mulțumim și facem curat: discutam, din zona de liniste si iubire, cu copilul nostru despre ce simte, ce simtim si… il îmbrățișam. Sau… doar il îmbrățișăm.

logo-vistiana3Mai multe texte ale Vistianei Long puteți citi AICI

DISTRIBUIȚI
Acum doisprezece ani studiasem cu râvnă limbi străine. Mai multe deodată, făcusem o pasiune. (Acum mă uit în urmă cu compasiune: ce sete de comunicare!). Dar într-o zi…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație