Am tot stat pe gânduri dacă să scriu sau nu acest articol. Este un subiect greu pentru mine. Mă răvășește doar când mă gândesc la el. Dar am prins putere pentru că simt că e nevoie să discutăm despre asta. Este vorba despre nesiguranță. Despre acel neprevăzut care vine ca un fulger în viețile noastre și cu care nu știm ce să facem.
Să fim pregătiți pentru neprevăzut
Acum câteva zile am fost sunat să mă duc să văd o mamă care își internase copilul la Fundeni, o fetiță de 2 ani, bolnavă de cancer limfatic. Mama era teribil de speriată, iar copilul nu se putea opri din plâns. De aproape o săptămână, nimeni nu o putea liniști. Inițial, am ezitat să spun DA. Recunosc. Îmi este frică să văd o asemenea suferință. În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și am zis că mă duc. Cu o zi înainte de vizită, mama s-a răzgândit iar eu am rămas într-o stare greu de definit. Imaginea unui copil aflat pe patul unui spital, chinuit de o boală atât de cruntă, mă răscolea puternic. Și, acum, când vă scriu aceste rânduri este foarte vie. Și mă răscolește pentru că am negat cât am putut că se poate întâmpla așa ceva. De regulă, nu prea mă gândesc nici la moartea mea, nici a celor dragi. Mă gândesc că e un fenomen care-l vizează mai degrabă pe celălalt, un străin care bântuie și ei el prin existență. Dar când în proiecția mea despre o viață eternă pe pământ, apare această realitate necruțătoare, mi se pune un nod în gând și spun: Doamne, e imposibil? Nu se poate întâmpla așa ceva cu mine, sau cu copilul meu! E nedrept! Și o furie amestecată cu tristețe mă lovește fix în moalele capului. Fug repede din această realitate și mă așez confortabil în magia scenariului meu edenic. Unde totul e sigur. Și totuși, de unde vine această frică teribilă?
Copilul este un vehicul al iubirii, nu sursa ei
Este oare moartea sau neputința de a controla viața? Oare de cine depinde și vulnerabilitatea mea? Oare este legată de suferința sau de dispariția unei iubiri? Am decis să ies din zona de confort și să întâmpin această frică. Am vrut să văd ce descopăr dincolo de ea. Ăsta este motivul pentru care îți scriu aceste cuvinte. Dacă nu cumva ai fugit, înseamnă că și tu ai această întrebare și, probabil, un răspuns diferit. Însă, în cazul meu, am descoperit că este frica de a pierde sursa iubirii. Este concluzia la care am ajuns după ce am traversat multe etape mentale și emoționale. A fost ca o călătorie în interior pentru a descoperi ce este în spatele acestei frici. Iar acolo am găsit o nevoie enormă de iubire, sub forma unei mări albastre care atinge ușor plaja fină de vară. Iar această nevoie enormă, aș spune infinită, este împlinită în relația cu copilul meu. Orice ar pune în primejdie această relație, m-ar trimite într-o suferință soră cu moartea. Pentru mine, însă, această iubire nu este un doar emoțională, ci este un spirituală. Iubirea pe care am descoperit-o nu e pământească, are o altă origine, care mă depășește. Iar pentru mine, Efrem, care s-a născut din iubire, este un vehicul al acestei iubiri. Este o sursă prin care iubirea asta a intrat în mine, un suflet adult care pierdusem contactul cu sursa. Nu copilul în sine e sursa iubirii. El nu poate crea decât ceva ce e creat deja. De aici poate și frustrarea noastră, a pământenilor. Nu avem la acces la nimic, ca să creăm din nimic.
Copilul te iubește necondiționat
Copilul meu m-a văzut pe mine ca pe o persoană, nu ca pe tati, soț, Marius, jurnalist, psihoterapeut, scriitor etc. El nu a văzut atributele mele, ce am eu. El m-a văzut pe mine, așa cum sunt. Și recunosc că această oglindire este dureroasă. Cum a putut face asta? Pentru că e curat sufletește. Nu e corupt de imagini și convingeri. Câteodată, această manifestare a iubirii este greu de suportat. Inima mea e mică, iar el mi-a lărgit-o ca să pot primi această iubire. Iar acesta întindere nu e ușoară. Și acolo, prin Efrem, a intrat iubirea în sufletul meu și nu mai pot trăi pentru ea. Am văzut-o, e reală. Am pipăit-o și are carne, Am gustat-o și are gust de trandafiri. Am ascultat-o și m-a mângâiat ce mi-a spus. Și nu vreau să pierd iubirea asta. Este ceva ce nu are asemănare în lumea asta. Și, totuși, dintr-o dată poți să pierzi totul. Nu știu dacă pot să accept asta, dar totuși m-am deschis acestei vulnerabilități. Pentru că viața este vulnerabilă. E delicată ca un fir de nisip. Iar experiența pe care ți-am împărtășit-o este pentru că mi-am dat seama că suntem finiți, iar iubirea noastră pentru ei, copiii noștri, va fi infinită. Indiferent ce se va întâmpla cu ei, noi știm că iubirea lor, prin ei, nu va dispărea niciodată. Știu asta. Pentru că ea e din lumea asta dar și dincolo de ea. Și dacă cumva ai trecut prin experiența de a pierde un copil, să mă ierți dacă nu vorbesc din experiență sau dacă aceste cuvinte nu par să rezoneze cu suferința ta. Este ceea ce am trăit-o eu când m-am gândit la moartea copiilor mei. Și doar asta produce atât de multă durere dar și nădejde că nimic nu va lua iubirea asta de la noi. Suntem finiți, dar iubirea este infinită. Să ne bucurăm de ea, acum și aici pentru că timpul este scurt. Vă doresc din tot sufletul să vă iubiți copiii și să-i lăsați să vă iubească. Acest articol nu este despre moarte, este despre viața pe care o trăim limitat alături de ei. Avem o șansă. Să nu o risipim. Curaj!
