De fiecare dată când este ilustrat abuzul, vedem imagini cu adultul care strigă la copil, sau, și mai rău, îl bate. Ceea ce este doar o fațetă a abuzului în relația părinte-copil. Pentru că și tăcerea poate fi o formă de abuz, cu toate consecințele asupra creierului în dezvoltare. Acest aspect, rareori menționat, este discutat pe site-ul psychologytoday.com de către Peg Streep, autoarea cărții ”Mean Mothers: overcoming the legacy of hurt”.
Autoarea comentează despre faptul că avem o viziune foarte îngustă asupra a ceea ce numim abuz și că presupunem greșit că abuzul verbal este mai puțin dăunător decât cel fizic. În plus greșit credem că abuzul verbal trebuie să fie neapărat însoțit de mulți decibeli și de pierderea controlului. De fapt, tăcerea poate fi o formă de abuz extrem de dură, atunci când o folosim ca răspuns la un comentariu sau o întrebare a copilului. Prin tăcere, ridiculizăm sau minimizăm importanța a ceea ce spune copilul.
Un copil expus acestui tip de abuz este mai confuz din punct de vedere emoțional, deoarece părintele îi transmite mesaje contradictorii. Pe deoparte, lipsa furiei, de de altă parte, absența de reacție îl pun în încurcătură când încearcă să citească intențiile părintelui. În acest caz, copilul deduce că ceea ce spune nu este suficient de important pentru a merita un răspuns sau chiar că el este ignorabil sau invizibil. Genul acesta de atitudine rănește pe termen lung.
Tot ceea ce se cunoaște deja despre efectele abuzului verbal este valabil și pentru abuzul silențios:
• Afectează creierul în dezvoltare al copilului.
• Mesajele negative ale părinților sunt interpretate de copil drept defecte ale caracterului lui
• Nesiguranță în relația cu părinții, care, pe termen lung, se va transforma în incapacitatea de a crea relații de încredere și de durată.
• Alterarea inteligenței emoționale și apariția problemelor de gestionare și de reglare a emoțiilor.
Sfaturi pentru un parenting desăvârșit
Există câteva tipuri de abuz silențios și fiecare îl afectează în mod diferit pe copil , iar efectele nu se opresc în copilărie, ci îl urmăresc pe adult pe parcursul vieții.
1. Ignorarea
Informația pe care o acumulează copilul despre lume și despre relațiile interumane vine din legătura sa cu mama. Aceasta răspunde solicitărilor copilului, iar, din reacțiile ei, copilul trage concluzia că ceea ce spune este important sau, dimpotrivă. Din acest tip de interacțiuni își dezvoltă stima de sine. Pe de altă parte, dacă mama îl ignoră și nu arată niciun fel de reacție la ceea ce face sau spune copilul, el deduce că lumea din jur este nesigură.
În urmă cu patru decenii, Edward Tronick, alături de alți cercetători, a realizat experimentul ”Still-Face” (”Fața împietrită”), prin care s-au urmărit reacțiile bebelușilor când mamele lor zâmbeau, gesticulau în comunicarea cu ei, iar, apoi, au înregistrat aceiași copii când mamele lor nu mai transmiteau nicio emoție prin gesturi sau cuvinte. La început, copiii erau la fel de jucăuși, apoi începeau să plângă, depășiți de situație.
Același experiment a fost făcut și cu preșcolari care pot să vorbească. După ce încercau prin toate metodele să recâștige atenția mamelor, copiii le întorceau spatele și plecau. Preferau evitarea în loc să simtă durerea de a fi ignorați, excluși și neiubiți.
Acest tip de atitudine practicat zilnic afectează în mod profund și complex dezvoltarea copilului. Ca rezultat, copilul crescut în acest mediu devine un adult anxios, ezitant și care evită interacțiunile.
2. Refuzul de a comunica – părintele ca un zid de piatră
Refuzul de comunicare poate fi confundat cu ignorarea, însă are consecințe emoționale diferite la maturitate: frustrare intensă în raport cu persoana care îi ignoră. Este cel mai toxic model de relație și duce, inevitabil, la eșec. Est dificil să faci față ignorării când ești adult, dar pentru copii este ceva devastator. Aceasta deoarece copilul încă nu are mecanismele de apărare dezvoltate.
Nu toate mamele au fost perfecte!
3. Derâderea și disprețul
Să faci un copil să se simtă rușinat nu necesită ridicarea vocii. Este suficient să dai ochii peste cap, sau să faci un gest cu mâna sau să-l iei peste picior. Acest tip de agresiune este sport de familie în unele cămine. Părinții apelează la asemenea metode pentru a demonstra cine e șeful, pentru a menține controlul și a minimiza importanta vocii/părerii copilului.
4. Gaslighting – manipularea simțului realității copilului
Este metoda prin care copilul ajunge să se îndoiască de propriile percepții, pentru că părintele neagă că s-a întâmplat ceva ce copilul știe sigur că a avut loc. Având în vedere că, pentru copil, părintele este autoritatea, ajunge să-l creadă pe acesta și să-și pună la îndoială propriile amintiri. Ca efect, copilul crește lipsit de încredere și se pune mereu la îndoială.
5. Critica în exces
Desigur, este necesar să atenționăm copilul când greșește, la fel cum este vital să-i remarcăm reușitele și efortul care l-au adus spre acele reușite. Însă, dacă la fiecare pas îl vom critica, corecta, dojeni el va deduce că nu este bun la nimic și că nu merită atenție. Este o povară pe care o va lua cu el și în viața independentă de adult.
6. Lipsa de susținere și dragoste
Copilul are nevoie de dragoste cel puțin la fel de mult pe cât are nevoie de mâncare, apă îmbrăcăminte, încălțăminte. Așadar, dacă el nu simte că este iubit și nu i se transmite și verbal această dragoste, nu se dezvoltă normal și echilibrat. Vorba des folosită de bătrâni că pe un copil trebuie să îl săruți doar când doarme transmite exact acest comportament greșit al părinților.
7. Abuzul ca o normalitate
Copiii au un univers mic, care se reduce la puținele interacțiuni pe care le au, iar cele mai importante sunt acelea cu părinții. Așa că ei atribuie abuzul verbal defectelor proprii și ajung să se considere răi sau ”defecți”, mai întâi în copilărie, apoi și ca adulți.
Dacă ți-a plăcut acest articol, dă un LIKE paginii noastre de Facebook, unde vei găsi și alte articole cel puțin la fel de interesante.
