Sindromul copilului cuminte sau de ce nu trebuie să le cerem copiilor noștri să fie cuminți

sindromul copilului cuminte totul despre mame

Sindromul copilului cuminte nu este un mit. El există şi face victime în rândul copiilor. Dacă trăiți în România, este imposibil să nu fi auzit în repetate ori următoarea întrebare: Copilul vostru e cuminte? Dacă voi, părinții, n-ați știut cum să răspundeți la această întrebare, ați fost stânjeniți şi confuzi, dar ați zâmbiţi încordat, nu vă ingrijoraţi. Am moştenit cu toții educaţia lui fii cuminte!, care, cel puţin din anii ’80 şi până în prezent, pare să fie sloganul educaţiei din România.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

Vino la întâlnirea cu dr. Laura Markham, din 13 mai 2017, și află cum poți deveni părintele blând de care copilul tău are nevoie sau cum îți poți ajuta copilul să devină un adult inteligent emoțional. Detalii AICI.

Fiecare dintre noi a supravieţuit cum a putut acestei educații, însă rănile sunt adânci şi, dacă nu suntem atenţi, le transmintem mai departe copiilor noștri.

A fi cuminte înseamnă a nu fi rău

La ce mă refer când spun răni şi de ce este periculos acest tip de disciplină pentru copii? Ei bine, „ești cuminte?” este o întrebare care te bagă în ceaţă. Am stat de vorbă cu câţiva părinţi şi bunici şi i-am întrebat ce vor să spună atunci când întreabă acest lucru. Răspunsul lor a fost: „Să nu facă rău.” Aşadar, întrebarea mea ulterioară este „Dar copilul dumneavoastră e rău sau a făcut vreun rău?”

Dacă urmărim firul logic al acestui tip de raţionament, ajungem să ne dăm seama că ne focusam mai degrabă pe ce este rău şi ameninţător decât pe ce credem noi că este bun. Dar ce înseamnă să fii bun? Aici ar fi o discuţie lungă despre ce credem fiecare că este bun pentru copilul nostru. Pe scurt, putem spune că fiecare dintre noi vrem să avem un copil respectuos, liniştit, plin de compasiune şi aşa mai departe. Sunt perfect de acord că aceste trasături sunt minunate, dar, ca să fie şi naturale, ele trebuie să fie integrate, adică să fie sincere. În caz contrar, toate aceste trăsături la care tânjim cu toții se întorc împotriva copiilor.

De ce? Pentru că sunt impuse, iar copilul nu învaţă din experienţă aceste abilităţi. Educatia lui fii cuminte încearcă să bage cu forţa pe gâtul copiilor multe astfel de trăsături sociale. Dacă am fost crescuți altfel, să nu ne mirăm că, odată ajunşi adulţi, între ceea ce spunem şi ceea ce facem va exista o mare incongruenţă.

Şi, ca să mă credeţi pe cuvânt, am să vă prezint pe scurt câteva dintre ideile lui Al. Siebert, formulate într-o carte mai putin cunoscută publicului din România, publicată în 2010: The Survivor PersonalityWhy Some People Are Stronger, Smarter, and More Skillful at Handling Life’s Difficulties… and How You Can Be, Too.

Copilul cuminte rezistă greu provocărilor

Al Siebert a lucrat anii de-a rândul în consilirea celor care au îndurat traume puternice, dar care au supravieţuit. El a şi înfiinţat în SUA un Centru de Rezilienţă. Ce înseamnă rezilienţă? Pe scurt, capacitatea omului de a face faţă evenimentelor stresante şi de a reuşi să se adapteze în condiţii ostile. Dacă veti deschide această carte, veţi vedea că a dedicat un întreg capitol acestui subiect, intitulat: Handicapul copilului cuminte. Ce legatură are reziliența cu cuminţenia pământului? Observaţiile lui clinice l-au determinat să spună că dorinţa părinţilor de a avea un copil care să fie plăcut şi cuminte poate duce, de multe ori, la formarea unui adult care este incapabil să facă faţă provocărilor vieţii. Mai mult decât atât, precizează autorul, acest copil va deveni la maturitate pentru ceilalţi o povară şi va avea dificultăți să se integreze ca adult.

Mesajele toxice ale adultului cuminte

Ce-i face pe parinti să fie atât de fideli educaţiei lui fii cuminte? În primul rând, propria lor educaţie. Câţi dintre noi nu am crescut în aceasta atmosferă? Ţin minte şi acum imaginea mamei mele rusinate când eu făceam ceva ce nu se încadra în limitele exigente ale bunului simţ, cum ar fi să nu salut pe cineva.

În al doilea rând, protecţia exagerată şi teama de ceea unii numesc emoţii negative. Şi aici mă refer la furie, de cele mai multe ori, această protecție manifestându-se prin mesaje de tipul: Nu răspunde, Fii Politicos, Fii bun, Nu te plânge, Nu fi furios, Nu lovi, Nu lupta, Nu fi egoist, Spune adevărul, Nu te mai plânge, Zâmbeşte, Nu plânge, Nu pune întrebări. Vi se par cunoscute? Le-ați auzit și voi și simtiţi din nou revolta care o stârneau în voi la vremea aceea? Daca da, înseamnă că veţi continua sa citiţi acest articol.

Copilul ia decizia să simtă, să gândească și să se comporte așa cum îi spune părintele

După cum observați, majoritatea mesajelor de mai sus interzic un comportament și obliga un altul opus. Copilul ia decizia să simtă, să gândească și să se comporte așa cum îi spune părintele. (De multe ori acesta ii arată fix opusul, ceea ce este extrem de confuz. De pildă, țipă la copil ca să nu mai țipe!). Și, ca să fie și mai convingător mesajul, părintele îi arată celui mic cum este un copil rău: este agitat, murdar, egoist, agresiv, nu îşi ascultă părinții. Și pentru că fiecare copil are nevoie de un adult ca să supraviețuiască, acesta va încerca să fie bun și va depune tot efortul ca să nu fie rău. Autorul atrage atenția că o asemenea educație îl handicapează pe copil pentru că îl face prizioner doar unui anumit tip de pattern emoțional și comportamental. Iar când va veni momentul să acționeze pentru a-și salva viața, de pildă, va fi extrem de neputincios. Ceea ce mi se pare însă cu adevarat dureros este că un astfel de mesaj îl rupe psihic pe copil în două: o parte din sine bună și una rea, între care se instalează un conflict intrapsihic. Din fericire, mulți copii se eliberează de acest jug pentru că viața îi obligă să iasă din această zonă de confort și să și folosească și partea considerata rea. Cei care nu ies de aici riscă să ajungă niște adulți adaptați, dar plini de furie.

Cum recunoști un astfel de adult?

Recomandări



Trăsăturile copilului cuminte

Al. Siebert a identificat câteva trăsături ale copilului-adult cuminte pe care am să vi le prezint în continuare. În primul rând, aceștia nu sunt în contact cu emoțiile lor. Te vorbesc pe la spate, iar când îi confrunți și le citești furia pe chip, se prefac că totul e ok. Dacă admit că sunt supărați, o fac din poziția de victimă și te învinuiesc pentru că-i faci să se simtă așa.

În al doilea rând, se amăgesc pe sine. Cred că sunt salvatorii perfecți și știu ce este mai bine pentru tine. Așadar, există o amenințare ascunsă în spatele acțiunile lor filantropice. Ferească Dumnezeu să nu faci ce îți spun ei că este bine! Iar dacă nu cedezi, ești Rău. Iar când ești rău, meriți să fii pedepsit.

În al treilea rând, spune Siebert, aceste persoane evită empatia. La capătul compasiunii lor stau acuzele. Vor evita să vorbească cu tine un eveniment neplăcut. Se vor judeca pe ei înșiși după intențiile lor, nu după modul în care comportamentele lor îi afectează pe ceilalți.

În al patrulea rând, stăpânesc arta de a fi fragili emoționali. Se vor supăra indiferent de cât de mult te străduiești să-i asculți și să fii alături de ei. În al cincilea rând, copilul-adult cuminte nu știe să facă diferența dintre o critică constructivă și una distructivă. Nu vor putea primi un feedback neplăcut. Credința lor este că nu poți să le faci una ca asta dacă ai fi bun cu adevarat.

Care este consecința? Copilul-adult cuminte învață foarte puțin din experiență. Astfel, sublinează Siebert, adultul rămâne la un nivel emoțional infantil. Nu se maturizează, ci rămâne blocat. De asemenea, un astfel de adult se va simți neiubit și deloc apreciat. Chiar dacă îi oferi iubire și atenție, el nu o va putea primi și va rămâne captiv credințelor de genul: După tot ce am făcut pentru tine… sau O să le pară rău dupe ce eu nu o să mai fiu… Totodată, acești adulți se fac pe ei înșiși martiri. Te vor învinui, după care te vor ierta pentru ce le-ai făcut. Emoțional, se vor simți superiori ție.

Dacă vreti să vă faceți un bine, nu-i confruntați. Nu suportă. Copii fiind, ei nu au putut învăța din experiență să se observe si să ia alte decizii în ceea ce privește modul în care gândesc, simt și se comportă.

Din acest motiv, concluzionează, Al. Siebert, copilul-adult cuminte este opusul supraviețuitorului. Îi lipsește onestitatea emoțională și conștiința de sine. Nu poate învăța din experiența și rămâne blocat într-un pattern comportamental distructiv.

Este oare ce ne dorim de la copiii noștri? Ar fi trist daca da. Sper că suntem mulți părinți care ne dorim altă viață pentru copiii noștri și le dăruim posibilitatea de a avea bucuria de a fi deschiși și disponibili acum și aici. Asta înseamna deseori și a întâmpina și momente dificile cărora le pot face față, înseamnă să se cunoască și să experimenteze.

Curaj!

Despre cumințenie și despre efectele ei am scris și aici: Copilul meu nu e cuminte…

Nu uitați să ne dați un like pe Facebook, dacă nu ne-ați dat deja, pentru a fi la curent cu cele mai interesante articole pe care le publicăm!

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCe învață copiii din eșec? Aflăm de la Alfie Kohn!
Articolul următorCum să faci sangria cu fructe ca în Spania
Sunt tătic. Am un băiat de 4 ani, Efrem și o fetita de 9 luni, Ana. Sunt pasionat de parenting. De ce? Pentru că m-a durut copilăria mea și am căutat tot timpul să înțeleg de ce. Am căutat să dau sens unei vieți care părea atât de absurdă. Și așa am ajuns la Filozofie. Am căzut apoi din lumea rigidă a ideilor și am căutat în altă parte. Am ajuns la o mănăstire și am găsit un dar. L-am luat și m-am gândit să-l înmulțumesc și să-i ajut pe oameni să se bucure de viață. Acum urmez un curs de psihoterapie și lucrez, în special, cu bolnavii de cancer. Dar, ca să-mi iau energie și să rămân conectat la bucuria vieții, dimineața mă duc la Radio Itsy Bitsy, mă joc cu ei, dau știri și info utile pentru părinți. Mă bucur de ceea ce devin în fiecare zi.